top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow Ion POp. Portret literar-cultural (Viuța Dorca), nr.10(185),octombrie 2018
Ion POp. Portret literar-cultural (Viuța Dorca), nr.10(185),octombrie 2018 Print
Oct 29, 2018 at 11:00 PM

 

Viuţa Dorca

(profesor, Şcoala Gimnazială Mireşu Mare)

 

ION POP.

PORTRET LITERAR-CULTURAL

Academicianul Ion Pop, universitarul de la Cluj, este o personalitate aparte a Ardealului, prin bogata sa activitate ca profesor la prestigioasa Universitate „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1964-2007), fără a pune mai prejos ipostaza de poet și de critic literar.

A condus revista „Echinox” timp de șaptesprezece ani (1969-1973, în calitate de redactor-șef; 1973-1986, în calitate de director al publicației). A fost o perioadă întinsă în care, alături de Marian Papahagi, de Ion Vartic și de alții, a contribuit la formarea câtorva generații de scriitori. „Profesor, poet, critic literar, redactor, domnul Ion  Pop este o personalitate de referinţă a culturii române şi un model pentru generaţiile de tineri intelectuali pe care i-a format. Nu degeaba defineşte Ion Pop echinoxismul ca pe un «însemn de nobleţe al unei tinereţi prelungite frumos sub semnul unei mai largi solidarităţi de spirit, încă netrădate». Ceva porniri juvenile tot mai persistă în comportamentul foştilor redactori – între care unii deja sexagenari – ai cunoscutei reviste clujene. Dacă nu şi-n alte privinţe, măcar în obiceiul de a-şi da întâlnire la fiecare cincinal, adică mai abitir decât liceenii”,  spune Andrei Terian în „Ziarul de duminică” (Cronica literară, Album  de familie, 30 aprilie 2009). Decan al Facultății de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj și director al Centrului Cultural Român de la Paris (1990-1993), cariera sa literară se remarcă  prin volume de versuri, de critică literară și traduceri, prin numeroase articole publicate în reviste de specialitate din țară și de peste hotare.

Criticul Ion Pop este cunoscut ca teoretician al avangardei literare. Despre mişcarea „Dada” spunea: „ruptura, negarea radicală a tradiţiei cultural-literare, şi aspiraţia către o absolută înnoire a limbajului, către o construcţie pe teren virgin, pe tabula rasa, în afara oricăror tipare moştenite, în funcţie de o dialectică a mişcărilor, prin activism şi antagonism deopotrivă, este o mişcare de şoc, de ruptură şi deschidere în acelaşi timp”.

Ca poet, a debutat cu versuri în revista „Steaua” (1959),  iar editorial cu volumul de versuri Propuneri pentru o fântână (1966), volum urmat de Biata mea cumințenie (1969), Gramatică târzie (1977), Soarele și uitarea (1985), Echinox. Vocile poeziei  (2008) la Editura Tribuna din Cluj, de Amânarea generală (1990), Descoperirea ochiului (2002), Elegii în ofensivă (2003), Litere și albine (2010), În fața mării (2011), Casa scărilor (2015).

Opera sa literară aparţine generaţiei moderniste a anilor ’60,  purtând amprenta acestei perioade. Poezia sa este „metaforică”, „simbolistică  şi de viziune”, este „metapoezie”, aşa cum caracterizează teoreticianul Corin Braga operele poeţilor generaţiei ’60, precum Nichita Stănescu, Ioan Gheorghe, Ioan Alexandru. Poeziile Miere (5 aprilie 2011), Doi, Pini pe faleză, Vis; Aşadar, chiparosul; Arlesiană, O vară indiană, Colegul Platon, Cravata lui Gellu Naum, (aceasta din urmă publicată în revista „România literară”, nr. 42 din 2013) sunt poezii moderne atât prin formă, cât şi prin temă, intelectualism, ironie şi spirit ludic. Spaţiilor exotice numite  din:  Aşadar, chiparosul – „Aşadar, chiparosul. / – Iată-l aici, îl văd drept şi înalt, / în textul din faţa mării, / semn negru de exclamaţie-n soare, Arlesiană – „Ca arcurile din bolţile gotice, de piatră, / e-ncovoiată şi ea. / Singură. / Împinge încet, pe masa altarului, / spre picioare însângerate, / o roşie lumânare stinsă. / Curbat e acum, aplecat / spre nu ştiu unde, şi foarte greu / de desenat, /şi gândul meu”, O vară indiană – „În vara asta a mea, indiană, / frunzele arţarilor roşii, canadieni, / s-au românizat şi ei, se pare, / căzând în sângele meu”, Pini pe faleză – „Un pin aplecat, aproape căzut, / peste faleza cu parchet roşu, de cărămidă, / spre Nervi, sub soarele de octombrie al Liguriei” li se opune spaţiul autohton din poeziile Miere  – „Am trecut astăzi pe la crescătorul de albine / să cumpăr un borcan cu miere / şi l-am găsit între stupii lui / întorcând pe-o parte şi pe alta un dreptunghi de mormane zumzăitoare – / sub obrazul lui părea / un scafandru  scufundat în azur”,  Doi „…era / o muzică a cristalelor tale rămase / de prin salinele Transilvaniei”, Vis – „În noaptea asta, pe ţărm de mare, / a venit mama să mă certe în vis”, spaţii uneori nenumite, dar cu putere simbolică, ce exprimă percepţii şi intuiţii sensibile.

          Eul liric transfigurează poetic teme precum: iubirea la vârsta maturităţii înţelepte (Doi), istoria neamului (Vis,  Pini  pe  faleză), condiţia Poetului şi a Poeziei sale (Aşadar, chiparosul), universalitatea în raport cu autohtonul
(O vară indiană, Arlesiană).  Poezia Colegul Platon  redă, cu ironie, trecerea prin  contemporaneitate: „Ce satisfacţie şi ce mândrie / să ştii că eşti cu adevărat original / într-o lume în care / se tot copiază! / Cu atâţia doctori în Neştiinţe! / Scot pieptul în faţă, / sub un scut de Ahile, / intru, în sfârşit vitejeşte / din Europa în Europa”. Poetul conştientizează că tot ce se întâmplă nu este altceva decât „O copie a copiei copiei”, idee susţinută de marele Platon: „Am totuşi / o destul de plăcută consolare: / am devenit, în sfârşit,/ un fel de coleg cu Platon, / şi sunt aproape sigur că el, / colegul Platon, / mă va înţelege”.

          O poezie cu un specific mai aparte este Cravata lui Gellu Naum, poem amplu, ce îngemănează mai multe teme care redau „starea mea de spirit actuală, care e una de revoltă extremă faţă de tot ce se întâmplă la noi mai ales în ultima vreme, dar cu antecedente grave în cei peste 20 de ani de când am crezut că s-a schimbat lumea”, aşa cum însuşi poetul mărturiseşte. Cravata devine un laitmotiv, ce apare în ipostaze diferite. „Într-o zi după moartea poetului, / Doamna Lygia mi-a făcut un dar, / cum se face de sufletul morţilor, / o cravată a lui Gellu Naum. / …eu urma să port ştreangul festiv, / deşi citisem undeva / că «aceste cravate mă fac inuman»… / că poţi deveni / la cea mai mică neatenţie / «un popă sau o cravată»”. Cravata pare să fie investită cu misiunea intelectualului, a pedagogului: „Cravata trăgea, nu-i aşa, spre cravată, / de gâtul meu tânăr, apoi tot mai uscat, / atârnaseră câteva zeci, de toate culorile, / dar mai ales sobre, ca şi cum / le-ar fi purtat un triunghi, / ori un pătrat, ori un tetraedru, erau – / am spus undeva – / un fel de cravate pedagogice”.

Laitmotivul cravatei are valenţe multiple şi contradictorii: „Dar au servit o dată chiar de lasouri / aruncate către bezmeticele cirezi din mine”, „…dar au fost, din când în când, şi capcane / …De atunci îmi pun cravata cu dungi / albastre şi negre doar când / nu mai ştiu unde sunt”. Cravata îl salvează pe purtătorul ei de primejdii: „Când simt că-mi fuge pământul de sub picioare, / şi fac câte-o piruetă neaşteptată, / ca un balerin şchiop ori ca o paiaţă – / …Tu mă salvezi atunci, cravată a lui Gellu Naum, / un gât mai ţeapăn printre atâtea capete moi, / plecate / printre atâţia muşchi tatuaţi cu ţâţe, / de vedete, / inimi / săgetate, dragoni şi ancore, / insigne şi decoraţii”. În societatea contemporană pare că totul este murdar, pângărit: „Dar, uite, lumea / nu se prea limpezeşte, nu se limpezeşte, / nu se  limpezeşte”, „aghiasma-i un bun înlocuitor pentru benzină, / văd chiştoace plutind în cristelniţe, / necredinţa mută munţii din loc. / Un elev îmi spune că, în sfârşit, / şi-a prins profesorul copiind / pe când asuda să devină definitiv / câteva mii de iude nu mai ştiu număra /decât până la 30…”. Poezia contrariază aşteptările publicului prin problematica existenţei şi a cunoaşterii, prin lupta dintre creator şi gânditor. Spiritul ludic şi delicat din alte poezii este înlocuit cu spiritul rece, ironic, disperat, prin care totul este demitizat. „Chiar aşa, Domnule Gellu Naum, / singurul chior din Ţinutul tău avea dreptate, / «lumea a început să pută» / şi continuă tot aşa, / pute, pute, pute, / pur şi simplu pute”. Spre final, dar nu la final, apare un licăr de speranţă dat de puterea rugăciunii: „Ia de la mine paharul acesta, / Mehr Licht, vine întunericul / la gheaţă, da, şi la urşi, / pe mine însumi / mie redă-mă, / botează-mă cu pământ, / ora pro nobis pecatoribus / nunc et in hora mortis nostrae / amen…”. Tehnica „citatului” din Glossă (în metru antic) a lui Eminescu, precum şi din Rugăciunea domnească în limba latină are rolul de-a mângâia, de-a linişti un suflet în pericol de alienare. La nivel formal, se observă lupta cu verbul, specific curentului modernist, „necuvintele” lui Nichita Stănescu fiind emblematice. Poetul Ion Pop se înrudeşte spiritual cu poeţii generaţiei ’60 prin verva şi insolitul creaţiilor date de inovaţiile în limbaj şi frazare, prin diversitatea temelor şi prin atitudine.

În ipostază de critic literar, îi apar volume precum: Avangardismul poetic românesc (1969), Poezia unei generații (1973), Transcrieri (1976), Nichita Stănescu. Spațiul și măștile poeziei (1980), Lucian Blaga, universul liric (1981), Lecturi fragmentare (1983),  Jocul poeziei (1985), Avangarda în literatura română (1990), A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele  poeziei (1993), Recapitulări (1995), Pagini transparente (1997), ecou al perioadei pariziene, Ore franceze, Ajournement general (1994). A tradus Georges Poulet, Conștiința critică (1979), și Jean Starobinski, Emblemele rațiunii, volum apărut în 1990. O lucrare, pe care a coordonat-o, este Dicționar analitic de opere literare românești, vol. I-IV (1998-2003), ediție definitivă (2007).

Articolul Telegrafic despre poezie al lui Ion Pop sintetizează succint un tablou al Poeziei şi al Poetului şi evidenţiază nuanţele criticii sale: „La sfârşit de an literar 2010, mi se pare că tot poezia ocupă mai des vitrina, în ciuda evidentei ei marginalizări. Iar faptul că Premiul Naţional «Mihai  Eminescu» a ajuns la a douăzecea ediţie, dovedind negru pe alb că avem poeţi de primă mână, deocamdată majoritar «neomodernişti» şi că, sub egida lui, s-au putut edita… nouăsprezece antologii de poezie adevărată argumentează în sensul acestei vitalităţi. Se pare că organismele cele mai fragile se acomodează şi la cele mai dure condiţii atmosferice. Dacă ne uităm în vitrină, o vedem alimentată cu volume datorate principalelor generaţii şi promoţii producătoare. Patria mea a Anei Blandiana arată că poeta se menţine la nivelul pe care i-l cunoaştem din vremurile sale bune, cu o lirică mai accentuat reflexivă şi tulburătoare accente elegiace”.

Doris Mironescu, în articolul Opera lui Ion Pop la o vârstă blagiană, din publicaţia „Bucureştiul Cultural” (nr. 124 din 28 mai 2013), arată: „Ion Pop a fost, în toate marile sale  lucrări: Avangarda în literatura română, Nichita Stănescu – spaţiul şi măştile poeziei, Lucian Blaga – universul liric, Jocul poeziei, Gellu Naum –
poezia contra literaturii, un adept al identificării coerenţelor. El însuşi îşi defineşte «metoda» pornind de la marii teoreticieni francezi şi elveţieni pe care i-a tradus şi i-a comentat: «Dacă există în scrisul meu critic acea relativă coerenţă,  ea e de descoperit, poate, tocmai în încercarea de a identifica ceea ce unifică, în operă, imaginarul, articulându-l ca univers cu o logică proprie, specifică, cristalizând ceea ce s-a numit o «obsesie modelatoare». Pentru mine, un astfel de liant profund e şi o probă de valoare”.

Pentru activitatea sa complexă a fost răsplătit cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România în anii 1973, 1979, 1985, 2001; de asemenea, Premiul Academiei Române i se oferă în anul 1985, iar Premiul Național al Uniunii Scriitorilor din România îi este decernat în anul 2012. La 26 noiembrie 2015, este ales membru corespondent al Academiei Române.

Academicianul Ion Pop, născut pe 1 iulie 1941, în Mireșu Mare, judeţul Maramureș, a plecat din locurile natale, așa cum Domnia Sa mărturisește, în anii grei de după instaurarea comunismului, când familia sa a fost considerată ca făcând parte din pătura socială a chiaburilor și, prin urmare, copilului de vârstă școlară i s-a retras dreptul de-a frecventa școala, luându-i-se cravata de pionier. Domnul profesor spune aceste lucruri cu emoție în glas de câte ori are ocazia să evoce acele timpuri. O asemenea ocazie a fost și cu prilejul decernării titlului de „Cetățean de onoare” al județului Maramureș (5 octombrie 2018), Domnia Sa fiind „Cetățean de onoare” al comunei Mireșu Mare din 2008.

          Noi, cei care locuim și muncim în comuna natală a domnului academician, profesor Ion Pop, cei care ne-am ales meseria de dascăl, îi mulțumim pentru lumina exemplului personal, de muncă, perseverență, cinste și curaj, cu care ne călăuzește.

 

Bibliografie:

1. Doris Mironescu, Opera lui Ion Pop la o vârstă blagiană, „Bucureştiul Cultural” (nr. 124 din 28 mai 2013).

2. Gabriel Nedelea, Poezia şi critica lui Ion Pop, Literatura română în context european (în cadrul Colocviului Național Universitar de Literatură Română Contemporană, ediţia a V-a, Braşov, 18-19 martie 2010), la secţiunea „Poezia şi critica lui Ion Pop”.

3. Ion Pop, Avangarda în literatura româna, Editura Atlas, Bucureşti, 2000, p. 5.

4. Ion Pop, Lecturi fragmentare, Editura Eminescu, p. 190-191.

5. Ion Pop, Poezia românească neomodernistă, Cluj-Napoca, 2018, Prefață (coperta II).

6. Andrei Terian, Ziarul  de duminică. Cronica literară, Album  de familie, 30 aprilie 2009.

           

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.