top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Dobaș (Traian Parva Săsărman), nr. 10 (185), octombrie 2018
Dobaș (Traian Parva Săsărman), nr. 10 (185), octombrie 2018 Print
Oct 29, 2018 at 11:00 PM

Traian PARVA SĂSĂRMAN

DOBAȘ

Satul este așezat de-o parte și de alta a unei șosele care urmează drumul soarelui. Dinspre Răsărit către Apus. Ca viața. La ieșirea din orășelul cu nume de gară și cu cântece despre drumul ei (cu sau fără suman) se desprinde din DE 58 un modest drum județean, presărat cu macadan. Și gropi. Acesta, după ce intersectează calea ferată Bistrița-Cluj (ori, dacă doriți, boieri dumneavoastră, Baia Mare-București), se izbește de poala celebrei râpe. Reușește s-o despartă de Someșu Mare. Definitiv. De veacuri și veacuri, râul a frământat râpa bucățică cu bucățică. Fără somn. În acest fel, nu lăsa sătenii să purceadă, după voia lor, la târgurile de miercuri. Ori la cele anuale. Târgul Buciului. Târgul Sângeorzului.

          Femeile mai aburcau râpa prin cele noroaie, cu coșurile încărcate cu mere, pere, cireșe, prune, nuci, ouă sau alte bunătăți, spre vânzare.

          Moș Alexandru Verdele, de colo, de pe lăițucă, către muiere: ,,Florico, bagă bine de samă că Becleanu-i oraș mare! Să nu care cumva să te pună păcatul să te pierzi printre doamne, că mă pun jăndarii la gloabă! No, auzit-ai?”. Sigur era faptul că mai erau și unii bărbați împătimiți în de-ale târgului. Nu vindeau, nu cumpărau. Dar erau prezenți în târg. Hobby, ce mai.

          Unul dintre aceștia era Badea Iacob. Poreclit Letobuț. Sau Găina. Era un om nu prea înalt care, mereu, peste cămașa albă sau pestriță, purta o cămașă de molton (sau sibir) în coște maronii ori negre. I se zicea budioșă. Acest fel de cămașă se aseamănă cu o rubașcă, moale și călduroasă, care se îmbracă peste cap. Și are aplicate, de regulă la piept, două buzunare (sau jeburi, după vorba măluțenilor), în care omul poate să țină de toate. Acte, o batistă, un briceag. Dar, în special, pachetul cu țigări. Plus chibrituri. În această direcție, Badea Iacob avea un obicei aparte. Ieșea din ocol în drum, înaintea trecătorilor și se așeza la vorbă. Îi chestiona despre tot felul de treburi. Unde merg. De ce. Dacă omului respectiv i-a fătat vaca. Ori scroafa. Ce mai știe despre cutare sau cutare. Cum a dormit. Cât o fi ceasul. Una dintre acestea era prima întrebare. Abordarea. Cea de-a doua suna invariabil: ,,N-ai să-mi dai o țigară?”. Curios, chibrituri avea totdeauna. Scormonea oamenii despre toate cele, cu o curiozitate extraordinară.

          Poate de aceea Gura Satului îl poreclise Găina. Putem chiar să credem că omul nostru era obligat să ceară țigări. Altora. Din cauza atracției lui teribile pentru tutun, lelea Anica, nevastă-sa, îi cususe buzunarele de la cămașa budioșă. Femeia se pricepea și la croitorie. Iar românul n-avea unde să-și păstreze țigările.

          Purta vara un clop de paie, curea lată de piele, cămașă budioșă și-o pereche de sprâncene stufoase. Sub ele adăstau doi ochi mici, rotunzi, de-un verzui nedefinit. Iscoditor. În Măluț și pe hotarele lui era ocupantul principal al funcției de Gică-contra. Orice ar fi afirmat oricine, avea mereu argumente împotrivă. Contrazicea pe toată lumea. Încât, la un moment dat, un șofer din Arpașteu (anume Todor a luʼ Micu), nume ponturos, le zise pe-o tarla măluțenilor: ,,Mă oameni, de cumva se-neacă Iacob în Someș, nu care cumva să-l căutați în jos. Aista mere-n sus pe apă, către râpă!”.

          Puțin îi păsa lui Iacob G despre șugubățul Todor a luʼ Micu din Arpașteu. El era nelipsit miercurea din târgurile Becleanului. Nu prea cumpăra. Vindea mai nimic. Dar știa prețurile, se pricepea la târguieli și uneori își ajuta prietenii să urce ori să scadă prețul. Era un adept al timpurilor trecute. Spunea că, deh, pe vremuri, când mergea el la târg, cumpăra de un leu pită. Și din ea se puteau sătura doi oameni. Alte vremuri.         

N-o trecut anul de când (mergând spre sută) s-a mutat la Bărăciuni. Deși mi-a fost vecin și neam șaizeci de ani, numai după am auzit că s-ar fi priceput și la o îndeletnicire de-a dreptul vrăjitorească. Cică lua laptele de la vaci. Gura satului afirmă că era destul să ia puțină tină din urma vacii și aceea nu mai dădea lapte. Acel lapte pare-se că se ,,transfera” la vitele lui. Acum se odihnește la Apus. Și poate o fi contrazicând și pe acolo. Pe toată lumea.

          Oricum a ninge și-a ploua, calea-și urmează cursul. Pe țărmul stâng al râului. Pe-un mal înalt. Se sprijină de-o lizieră de salcâmi, plopi și sălcii. Încâlcite. Îmbâcsite. Peste tot încurcă lumea pescarilor și a bocurilor lui Badea Grigore Capra tufe înțepătoare de măceș, spini care fac toamna porumbele atât de vinete, de parcă-s buze țigănești. Cresc scaieți. Cu nemiluita. Și urzici usturătoare.

          După râpă, drumul lasă, sub un deal aproape prăvălit peste lume, un izvor limpede. Răcoros. Foarte căutat. Asta când binevoiește să curgă. Uneori nu vrea. Pur și simplu. La Bontauă, deasupra izvorului (pe care oamenii-l alintă Fântânița) stă de strajă o răstignire. Pare  că apără intrarea în sat. Poate de răul unor spirite. Care pot sălășlui în pădurea de deasupra râpei. Un păr pădureț și niște pruni plantați anapoda încurcă privire. Și priveliștea, și lumea. Apoi...

          Pe stânga încep să se înșiruie casele. Locuite. Îngrijite. Faine. Un  Ceteraș, un Scriete, un Mărginean, un Groșan. Și tot așa. Pe stânga. Cum ar veni. Pe dreapta? Cu totul altă poveste. Preț de-o țigară, sufulcată pe treabă bună, drumul se uită măreț la râul umilit de salcâmi. Pare-se, fiind supărat, Someșu Mare o taie spre miazănoapte, făcând un ocol larg. Astfel, binevoitor, îi lasă satului un dar. O luncă largă. Cu un pământ mănos. Sigur că nu-i convine că măluțenii
și-au rostuit casele pe malul înalt. Și, nefiind destul, i-ai furluat și malul stâng. Și datu-i-au satului un nume dulce. Ca cireșele de la-nceput de iunie. Șopotitor. Alinător. Adică? Măluț.

          Că tot îi spunea un cristurean șmecher, prin anii cincizeci: ,,Măi, măluțanule, satu-ista aʼ vost îi ca tovarășuʼ ministru Zăroni – de ce bea, de ce-ar mai bea!”. În tinda copilăriei mele, casele satului erau puține. Acolo vreo sută cincizeci-șaizeci. Semănau între ele și erau înșiruite ca mărgelele pe ață.

          În locul în care Someșul se desprinde de ulița principală a satului, tâmplarii au meșterit o luntre. O covată de lemn, plutitoare, care poate trece peste râu opt-zece oameni. Iar Vasile Căuaciu (fierarul satului și-al colectivului) a legat-o cu șina și șurube de fier rezistente.

          În vremea când râul e furios, înghețat sau mânios foarte, universul Măluț e blocat. Închis. Între Râpă, Grigoroi și Bărăciuni! Chiar dacă sub el
se-nvârte axa pământului.

          Când e vreme bună, gospodarii pot trece pe malul drept pentru a-și lucra pământurile. Cele de peste ape. Încă un câștig. Sătenii, folosind luntrea, au drum liber spre gara Coldău. Cărarea printre porumburi durează preț de două țigări. Fumate încet. Încetișor.

          Pe lăițucă, la cărți, Pecu spune un banc nou, auzit pe la cheferul lui. Zice-se că, în satul vecin (și prieten) Braniștea-românește, Arpașto-ungurește sau Arpașteu, cum îi ziceau măluțenii, doi vecini, anume Ion și Pișta, șed pe lăițucă, se odihnesc. Și cugetă. Ori poate numai șed. Trecu val-vârtej un tânăr. Să-i zicem Ionică. După binețea cuvenită, întreabă:

– Pișta-baci, eu mă grăbesc să ajung la gară și am auzit că prin porumbul dumitale e o cărare care scurtează drumul. Spune-mi, fă bine, și mie, unde-i cărarea?

Pișta, de colo:

– Io nu știe!

– Hai, Pișta-baci, că-i târziu și pierd trenul!

– Ioniche, draghe, io nu știe!

Ionică pomenește ceva de ișten și tălpăluiește spre gară.

          După o oră de tăcere Ion:

– Mă, Pișto, de ce n-ai vrut să-i spui băiatului cărarea? Ori ai ceva cu tată-so. Ori cu mă-sa?

          După o jumătate de oră, Pișta:

– Mă Ione, draghe, io n-are cu nime` nimic!

Ion:

– Și-atunci, nu înțeleg, de ce n-ai spus unde-i drumul?

Pișta, enervat:

– Daʼ la mumă-sa la p...., de două mii de ani aicea și nici drumuʼ la gare nu știe! No!

Cu sau fără cărarea lui Pișta, gara Coldău a permis multe plecări în lumea largă. Și, din când în când, câte-o întoarcere. Acasă.

          Așadar, de la Răsărit, după râpă, luntrea era principalul eveniment al intrării în sat. Implicit. Sigur. Absolut. Prima ,,instituție”, pe dreapta, la intrare, era o căsuță de doi (m) pe doi. Acolo se odihnea luntrașul. Din când în gând. Dacă putea. Acea căsuță avea pe ,,inventar” (vorba lui Pecu) una fereastră, una ușă, un pătuț, una saltea cu pănuși, una sobiță, una pătură sură, militară (nu se știe de unde se completase), un urcior pentru apă și-un lămpaș vopsit roșu. De regulă, afumat. Ca Piticu, ca Zarone, ca Indescu.

          Peste toate aceste elemente care asigurau ,,bunăstarea” funcției de luntraș, obiectul cel mai folositor (și frumos) era un clopoțel. Glas de clopoțel. Colindând.

          Era acel clopoțel (căruia o babă de-o sută de ani îi zicea în șagă ,,plocoțel”) legat meșteșugit, evident cu sârmă, de odogonul luntrii. Avea darul de a-l trezi pe acel Caron oricând. În noapte. Poate în zorii zilei. Dacă, de-o pildă, un drumeț străin dorea să treacă râul. Spre a ajunge la liman. În sat.

          Că, referitor la clopoțel (ori plocoțel după sută), Moș Verdele se uita de-a lungul râului. Și, cu băgare se seamă, îi prevestea luntrașului: ,,Isidoare, ție-ți colindă clopoțelul toată ziua și, mai ales, noaptea. Faină rânduială! Daʼ să vezi ce hâdă-i treaba, când îți cântă clopotele!”.

          Își ia bota ce fusese rezemată de căsuță, întoarce hotărât spatele luntrașului și luntrii și-o ia cătinel, spre casă. Se uită iar cu băgare de seamă, cum sunt rânduite casele. Ziua par cenușii. Monotone. Noaptea însă? Sub lumina lunii, mie mi se păreau misterioase. Mai mereu. Pare că erau ascunzători de suflete. Curioase. Și cercetau drumeții. În special pe cei rătăciți pe ulițele albe ale satului. Cel liniștit. Vecin cu veșnicia. Străjuit și ocrotit dintotdeauna de meri, peri, pruni. Sau nuci. Dintre toți pomii, numai Nucu are nume omenesc.

          După căsuța luntrașului, se rânduiau câteva table de pământ arate. Fără case. Urmează gospodăria lui Gorița. Prima pe dreapta. Iar gol. Apoi, badea Găvrilă a Diacului. La rând cu spatele spre Răsărit și fața către Apus, casa lui Isidor. Care tocmai era luntraș cu schimbul. Un om înalt, impunător, cu un clop cât o claie. Negricios. Gras și mare meșter într-ale peștilor și pescuitului. Cam toți cei care locuiau aproape de râu se îndeletniceau cu crâsnice (leșteu) sau plase împletite cu meșteșug și garnisite cu plumbi.

          Badea Isidor purta, la înălțimea lui, o burtă serioasă, rotundă ca o minge. De-abia-l cuprindeau pantalonii și cureaua. Cu pielea negricioasă întinsă ca pe-o tobă. În sat se zice dobă. De-aici s-a tras luntrașului porecla. Dobaș. Un om cam ciudat. O casă ciudată. Îi plăcea să mai râdă de oameni. Dacă alți măluțeni acceptau zâmbind poreclele atribuite de Gura Satului, omului nostru nu-i plăcea deloc. Dar vorba lelii Rafila lui Ruiu: ,,Gura satului și curuʼ copilului nu le poți opri!”.

          Așadar, Isidor era luntraș cu schimbul. Pe atunci în tandem cu Vasâlie Sătănoaia. Cel cu măgarii. Mai apoi cu Groșan. O zi la ,,sărvici”, una liberă. Numai Bunul Dumnezeu și clopoțelul cu glas de înger ar putea ști câte sute și sute de oameni au trecut cu luntrea peste undele „șarpelui albastru”.

          Așa după cum am mai spus, luntrașului Isidor îi cam plăcea să râdă de săteni. De unii. De alții. Nu mai știu dacă era cumătru, ceva neam (se știe că neamurile sunt de două feluri, adică neam prost și neam de traistă) ori poate doar prieten cu Badea Grigore, cel pe care Gura Satului îl alinta cu porecla Capra. Acesta (așa după cum mi-l amintesc) era un om subțirel, cam înăltuț și adus de spate. Mereu purta un clop sau o căciulă mai mare decât trebuia. Nu l-am știut vorbăreț. Tăcut. Întrebător. Purta, sub sprâncenele rare și albite de vreme, doi ochi iscoditori. Uneori nu da binețe sau nu răspundea. Mergea pe drum cu capul aplecat, cu mâinile la spate. Avea un suman larg și lung. Părea mereu (și poate era) înfrigurat. Nu suporta porecla de nicio culoare. Cu ori fără coarne. Evita cuvântul. Sau cuvintele. De altfel, fie capră de tăiat lemne, fie din cele care dau lapte ori ba, Badea Grigore le zicea bocuri. Asemeni celor care pe vremuri, de obicei, se așeza copârșeul celor care-și isprăveau datoriile pământești. Așadar, un boc. Două bocuri.

Sigur că bocurile erau neutre. În toată povestea. Dar...

          Badea Grigore, cel iubitor de bocuri, locuia aproape de râu. Și de luntre. Avea un fecior și avea trei fete. Casa lui era cam a treia. Pe stânga. Dacă socotim bine. Prima era a lui Groșan, urmau Ceterașu și el.

          În acea primăvară zâmbitoare, într-o zi de joi, fără ploi, așa mai spre seară, Dobaș se odihnea pe-un butuc rezemat de căsuța luntrașului. Sufulca cu sete o mărășească. Amară și puturoasă. Daʼ bună...

          Urmărea cum dinspre râpă, pe drumul de intrare în sat, veneau doi oameni. Socotind după sumanele negre și căciulile țuguiate, puteau fi de prin părțile Năsăudului. Mânau, altoind uneori din bâte, un ciopor de capre. Sau bocuri, după voia lui Moș Grigore. „Capra-i un animal pedestru, blăstămat”, afirmă Găvrilă a lui Badea Indrei a lui Todoraș. Și cum să n-aibă dreptate Găvrilă, că el are patru ochi. Și știe multe. Și mai mari și mai mărunte.

          Caprele nu merg niciodată cum trebuie pe drum. Ca oile. Sar pe toate gardurile. Se-ntind la orice verzitură, fie iarbă, fie muguri, fie varză. Oamenii noștri le mai altoiau cu cele bâte de corn. Sau fluierau și strigau la ele. Daʼ bocuʼ, tot boc. Probabil că cei doi duceau caprele la târg, la Dej, să le vândă. Cum coboară de peste dealurile Grigoroiului faptul serii, cei doi s-au oprit în dreptul luntrașului. După binețea cuvenită, drumeții l-au întrebat pe Isidor dacă ar găsi, în sat, un om bun să-i lase de mas. Eventual să-i adăpostească cele capre săltărețe în vreun ocol. Să n-o ia razna. Cu mare seriozitate și satisfacție, zâmbind pe sub mustață, Dobaș le explică ce om de seamă îi Badea Grigore, cât de dragi îi sunt caprele. Apoi le arată casa spunându-le: ,,Nu strigați la el că nu-i place. Și-i oleacă surd. Ș-apoi se culcă devreme. Deschideți ușor poarta, băgați caprele în ocol și voi vă puteți odihni pe prispă. Mâine, de dimineață, Grigore o să vă omenească. Și va fi bine!”

          Păstorii mulțumesc frumos de îndrumare și mai lasă, o vreme, caprele să pască pe malul Someșului. Apoi, după înserare, se-ndreaptă hotărâți spre casa indicată de luntraș. Deschid cu grijă poarta și mână caprele în ocol. Ei se așază liniștiți pe prispă. Casa se odihnește în noapte, după o zi de trudă. O bună bucată de timp (poate două-trei ceasuri) iedele șed cuminți. Obosite de drum lung. Numai că, în curte erau niște tufe de liliac și iasomie, un păr frumos înmugurit, plus ceva tufe de vie. Iar pe brâul târnațului ședeau, frumos aliniate în niște oale vechi, mai multe mușcate roșii, albe, ceva busuioc și calapăr cu mentă creață. Ca-n rai. Aproape.        Bieții drumeți, învățați de Isidor să nu deranjeze, și-au întors sumanele pe târnaț. Și, trudiți de alergături, au ațipit. Îmbătați de aerul primăvăratic. Dar caprele tot bocuri. De la o vreme au început a rupe mugurii arbuștilor și-ai părului. Au sărit pe târnaț. Se ospătau în lege cu frunze și flori de mușcate, calapăr, orice flori mai răsădise lelea în cele oale hârbuite. Era zaiafetul caprelor. Hărmălaie. Dezmăț în toată regula. Moș Grigore ar fi putut crede că au venit ceva tătari în prăduială. Așa că ieși în cămașă și izmene, cu un lămpaș în mână, să vadă ce se întâmplă. Drumeții sforăiau în tihnă, iar cele capre se ospătau cu tot ce era mugure, frunză ori floare la îndemână.

          Mai târziu Isidor povestea râzând cum s-au auzit, tocmai de la luntre, alduielile și sudalmele lui Grigore: „Mă, hâtu-vă, sfinți și parastase, ce-i cu bocurile aestea la mine-n ocol?”. Cei doi se treziră, buimăciți și începură a da explicații gospodarului. Cum că acele capre sunt ale lor. Sunt capre bune. Sunt capre de cultură și vor să le ducă la târg. Și că ei știu că-i plac caprele. Caprele lor dau lapte bun. Și capre-n sus. Și capre-n jos. Cum cuvântul se repetă neobosit, Badea Grigore se înfurie și-i dădu afară din ocol. Evident, prima dată au fost evacuate bocurile. Totuși, după ce s-a mai răcorit, i-a întrebat cum au ajuns la el în curte. Drumeții i-au povestit că, uite, luntrașul le-a zis că lui i-s dragi caprele. Și cum să intre în ocol. Și celelalte. Și iar capre. Tot Isidor mai zicea, cam în șagă, că l-ar fi auzit pe Badea Grigore suduind: „Soarele și sfinții tăi, Isidore, laʼ că te răfuiesc io!”.

          Acuma, drept zicând, mie nu prea-mi vine a crede că Grigore l-ar fi alintat cu numele lui. Sunt aproape sigur că s-a putut auzi, peste tot, despre Dobaș și dobă-dobăluită, un număr serios de apelative. Poate chiar mai multe dobe decât câte capre (mă rog, bocuri) aveau cei doi târgari.

          Ehei! Caprele s-or fi vândut la târgul din Dej. Au ba. Badea Grigore era înciudat. Troznea și pufnea. Se gândea cum să-l poată ,,răfui” pe Dobaș. Acela râdea de isprava lui. Care se răspândea în sat lesne. Și lăițucile râdeau. Că tot n-aveau duminica și-n sărbători altă ocupație. Someșuʼ curgea domol de la râpă la Căsoi. Vara se simțea tot mai aproape. Caldă. Aurie. Superbă. Ținutul Someșean fiind asuprit de căldură. Isidor (ca și ceilalți săteni) purta clop de paie și-o cămașă largă și lungă. Subțire. Peste nădragii-i care parcă-i mai ascundeau burta.

          Într-o dimineață de iulie. Cuptor, ce mai șergo-mergo. Așa, cam către prânzișor, luntrașul stă de vorbă c-o mărășească. Șade pe butuc, lângă căsuță. Râde în sinea lui amintindu-și despre capre. Bocuri?

          Locurile par potopite de-atât albastru. Râul. Cerul. Nicio urmă de nor. Uscăciune. Colb cât cuprinde. Rar se mai aude șuierul unui tren care vine sau pleacă, pufăind, din gara Coldău.      

          Apa e atât de scăzută, încât luntrea nici nu trebuie legată de par. Stă singură. Adormită la mal. Luntrașul nu vede prea bine la distanță. Dinspre sat se-apropie cineva. Un om. După mers și clop, pare a fi ,,pretinul” Grigore Capra.

          Românul poartă o traistă și-o bâtă sănătoasă. De corn. Cam tare. ,,Da, domnule!” se dumirește Isidor, ,,ăsta-i chiar Grigore!”. Chiar îmbrăcat cu haine bune, tot pare friguros. Luntrașul se scarpină în cap. Insul dă binețe scurtă și moale. Apoi se coboară-n luntre. Dobaș înțelege din mormăielile lui cum c-ar merge la ceva prieteni prin Coldău. Ori Cristur. Cele mai apropiate sate de pe celălalt mal al Someșului Mare. S-ar putea spune că, în luntre, se simte o tensiune mocnită. După trecere, Grigore iese din luntre. O ia cu mersul lui șovăilenic către gară. Dobaș se uită preț de câteva clipe în urma lui. Apoi întoarce covata spre cestălalt mal. După un sfert de ceas, Grigore intră în porumburile crescute până la coarnele caprelor. De-abia i se mai vede clopul. Porumbul e gras și verde, crescut bine. Și trecut binișor de a doua sapă.

          Dinspre gară spre râu tălpăluiește, cam nehotărât, un țigănel zdrențuros, cu o privire de vulpe șireată, răspândită în toate părțile. Niciodată nu se poate ști dacă nu-i rost de furgășit câte ceva. Un ou, un leu, un chiștoc. Ori poate chiar o țigară. Întreagă. Parpanghel poartă o traistă jerpelită, mare cât toate zilele. Deocamdată goală. Are sclipire ciudată ca de sălbătăciune în ochii lui vineții.

Tuciurind, dă binețe lui Badea Grigore. Îi cere o țigară. Și-l întreabă. De-a dreptul curios:

– Bade dragă, oare-i cineva să mă treacă cu luntrea?

– Da, măi copile, răspunse Capra, zâmbind pe sub mustață. Îi un om de treabă, doară că-i cam surd. Surd bine. Vezi, când te apropii de țărm, strigă tare și întruna: ,,Bade Dobaș, bade Dobaș”, c-apoi vine și te trece peste Someș.

          Omul își vede de drumul lui. Țigănelul, pufăind vesel, iese dintre porumburi cam tanda-manda. Apoi, văzând căsuța și luntrea, începe a zbiera cât îl ținea gura:

– Bade Dobaș, bade Dobaș, hai fă bine trece-mă!

N-aude niciun răspuns. Și iar: ,,Bade Dobaș, bade Dobaș...”

          Isidor, ieșind din căsuță, aude oarece și-ncepe a sudui:

– Hâtuți și anafora și alduituʼ și sfinții mamii cui te-o făcut, taci odată! Însă Parpanghel nu și nu. Mereu: ,,Bade Dobaș, bade Dobaș...”  Ca o placă stricată.

   Cu toate înjurăturile de rigoare, luntrașul pornește spre celălalt mal. Însă oprește luntrea la patru-cinci metri de țărm. Nu de alta, dar voia să se răcorească Parpanghel. Cert e că l-a trecut pe țigănel. Până la urmă. Gurile rele și batjocoritoare (Spinu, Vântuʼ, Capra) afirmau cum că Isidor (care era cât un deal cu burtă cu tot) l-ar fi liciorit pe Parpanghel prin apă. Asta înainte de-a-l urca în luntre. Eu înclin să cred că și-a dorit să-i facă Tandalerului, pe lângă o răcoreală, și un pic de deratizare. Nu de alta, dar să nu-i lase prin luntre ceva amintiri scărpinătoare. Care, eventual, i-ar fi putut deranja somnul.

          Așadar, meciul dintre bocuri și dobe s-a încheiat remiză. Arbitrat de Parpanghel, care s-a ales cu un duș foarte binevenit (după Moș Verdele). Și a mai trecut Someșuʼ fără să plătească. Câștigul lui. Deh!

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.