top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Nesfarsitele campii - Nguyễn Ngọc Tư (traducere de Iolanda Prodan), nr. 10(185), octombrie 2018
Nesfarsitele campii - Nguyễn Ngọc Tư (traducere de Iolanda Prodan), nr. 10(185), octombrie 2018 Print
Oct 29, 2018 at 10:00 PM

 

NGUYỄN NGỌC TƯ

(Vietnam)

 

Născută în 1976, în provincia Cà Mau din Delta Mekong, Nguyễn Ngọc Tư este considerată de criticii literari noua revelație a tinerei generații de scriitoare din Vietnam și Asia de Sud-Est. Autoare a numeroase romane și colecții de proză scurtă, traduse în engleză, franceză, germană, suedeză și coreeană, scriitoarea vietnameză a cunoscut faima internațională datorită romanului Nesfârșitele câmpii, publicat în 2005 și ecranizat în 2010 cu titlul Floating Lives. Romanul a fost recompensat cu Premiul Asociației Scriitorilor din Vietnam (2006), Premiul Internațional al Scriitorilor Sud-Est Asiatici (2008), dar și cu prestigiosul premiu german Liberaturpreis la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt, în octombrie 2018. Romanul este o frescă dură și realistă a destinului unei familii sărace, care trăiește pe o mică și veche ambarcațiune cu motor, supraviețuind din vânzarea ouălor de rațe pe care le cresc în apa din canalele ce separă plantațiile cu orez. Viața bărbatului și a celor doi copii ai săi, care pribegesc fără încetare pe canalele dintre orezării, se schimbă dramatic după ce copiii salvează o prostituată din mâinile unor săteni furioși. Fragmentul de mai jos este traducerea din versiunea în limba franceză, semnată de Doan Cam Thi (2011).

 

NESFÂRȘITELE CÂMPII

(fragment)

          Știu foarte puține despre budism, căci modestele mele cunoștințe sunt rezultatul unor lecturi întâmplătoare. Unele învățături sunt ușor de înțeles și de aplicat, însă altele mi se par a fi imposibil de pus în practică, cum ar fi următoarea: „Când sunteți supărați sau nervoși, nu vă mișcați! Rămâneți pe loc! Nu faceți nimic! Nu vorbiți! Nu scoateți niciun cuvânt! Rămâneți complet imobili! Nu vă gândiți la lucrul sau la persoana care v-au pricinuit supărarea“ (după venerabilul călugăr Bhikkhu Visuddhacara). Oh, Cerule, cât sunt de mânioasă! Cât aș vrea să țip! Am chef să sfâșii sau să sparg ceva! Dar, se pare că trebuie să rămân nemișcată. Cum aș putea face așa ceva? E greu să urmezi astfel de învățături!

                 

***

 

Ne hotărâsem să ne oprim pe canalul mic și îngust ce traversa o imensă plantație de orez. Am senzația că vara asta cumplită a adunat toată căldura deasupra acestui ținut, unde tinerele plante de orez, uscate ca niște bețișoare parfumate arse, sunt atât de fragile încât, la prima atingere, s-ar transforma în praf. Când taică-meu ridică vâsla de bambus și o puse pe fundul ambarcațiunii, rațele începură să se agite, înainte să sară în apa din canal, acoperită cu potasă. Petele gălbui și încă proaspete ale substanței folosite ca îngrășământ se lipesc pe penele bietelor înaripate flămânde; unele dintre ele se urcă pe umerii fratelui meu Dien, care, pe jumătate băgat în apă, face din niște nuielușe și o plasă un țarc în care să le închidă. Iau plita cu gaz în mâini, urc pe mal, apoi aprind focul.

Sub marmita cu orez fiert, flacăra începe să se unduiască. În cală, tânăra femeie rămâne întinsă pe spate. Pare că ar vrea să se ridice, o dorință care, din nefericire pentru ea, o face să scoată gemete lungi. Buzele ei, foarte palide, sunt umflate. Agresorii i-au rupt hainele de pe ea, i-au pângărit trupul în așa hal, încât trebuie să-i ascund sub o vestă veche urmele loviturilor atroce. La rădăcinile firelor de păr se văd urme de sânge uscat. Au tras-o de păr, târând-o pe o uliță ce trece prin cătun. Ajunși la depozitul unde se face decorticarea orezului, au aruncat trupul femeii,  pe jumătate un cadavru, pe colbul uliței acoperit cu pleavă de orez. În fruntea lor, o femeie destul de îndârjită, căzu de mai multe ori la pământ, epuizată de propriile ei crize de gelozie și urlete. Dar istericii care-i țin isonul au reușit să o facă să-și vină în fire când au început să dea cu picioarele în trupul zdrențuit al victimei. Amestecul de ură și satisfacție i-a făcut pe toți să uite de caniculă, de recolta proastă de orez, de amenințarea foametei. Spectacolul ar fi durat mai mult dacă nu le-ar fi venit o nouă idee: să reteze părul lung și des al femeii cu lama unui cuțit. Au fost luați prin surprindere, căci, de îndată ce și-au terminat tunsul, prada lor și-a recăpătat libertatea. Se ridică speriată și, într-o clipită, sări în mica și vechea noastră ambarcațiune. Ghemuită la picioarele mele și ale lui taică-meu, făcu să cadă sacii cu pleavă pe care tata îi îngrămădise într-un colț. După câteva minute de confuzie, mulțimea începu să alerge după victimă. Mă chinuiam să îndepărtez barca de pont, împingând vâsla în apă fără să-mi iau ochii de la mulțimea plină de ură care se apropia de canal, amenințându-ne. Dintr-odată, nu am mai auzit urletele sătenilor și măcăitul rațelor. Auzeam doar motorul Koler-4, care vuia și se zdruncina sub mâna lui Dien, lăsând în urma ambarcațiunii un fum negru și înțepător. Printre fuioarele de fum care făceau imaginea mulțimii scoase din minți din ce în ce mai neclară, am văzut pe cineva agitând șuvițele tăiate din părul tinerei femei...

În tot acest timp, taică-meu nu a reacționat în niciun fel și nu a scos o vorbă. Când ne-am îndepărtat destul de bine în larg, s-a dus la proră și a început să ghideze vâsla. Am coborât în cală la tânăra femeie și am încercat din nou să-i ascund sub vesta cea veche sânii dezgoliți și rănile deschise, de pe coapse. Mi-a zâmbit trist, m-a privit cu recunoștință, apoi a adormit. Tot drumul a rămas nemișcată și mută ca un cadavru. Din cală se auzeau doar gemetele ei, uneori  lungi, alteori scurte, melancolice sau sugrumate. Respirația ei ne făcea să fim siguri că încă mai era în viață.[...]

 

***

 

Trecuseră trei zile de când femeia era la noi. […] După ce privi în jurul ei, strigă mirată:

– Cerule! Cum se cheamă locul ăsta pustiu!?      

Cătunul în care oprisem se află dincolo de o pădure de cocotieri. Câmpul de orez e dezolant, dar canalul e mărginit de câteva tufe stinghere de bumbac. Amândoi am privit-o mirați, dar fericiți. Avea un glas atât de pur și de dulce, încât aveam impresia că îi dispăruseră toate amintirile ororilor din trecutul ei. […] Tăcut ca întotdeauna, tata continua să culeagă ierburi sălbatice din jurul barăcii, ignorând bucuria mea și a fratelui meu. Fără să-i pese de atitudinea lui distantă, tânăra femeie admira trupul viril și bine făcut al bărbatului, scăldat în razele soarelui.

– Ce frumusețe de bărbat e tatăl vostru...

Rănile i s-au cicatrizat incredibil de repede și mă întrebam dacă nu cumva prezența lui o făcuse să rămână cu noi, aici, într-o plantație de orez izolată.

– M-au bătut atât de mult, încât m-am obișnuit, ne-a zis, surâzându-ne.

Am întrebat-o ce făcuse de o bătuseră atât de tare.

– Prostituție! ne-a răspuns, râzând. Dragii mei, e greu pentru voi să înțelegeți așa ceva, a continuat, mângâindu-i părul lui Dien, regretând, cumva, că ne vorbise fără perdea.

Fratele meu se uită la mine și-mi zâmbește. Am întâlnit multe femei ca ea. În timpul recoltatului, se plimbă pe diguri, rătăcesc în jurul barăcilor unde locuiesc secerătorii, paznicii orezăriilor și crescătorii de rațe. Deși se străduie să arate tinere și frumoase, nu reușesc să-și ascundă ridurile de pe chip și gât. Când le vedem de aproape, deseori ne dau lacrimile. La lăsarea întunericului, umplu văzduhul cu chicoteli excitante și țipete de extaz. Așa zdrobesc inimile femeilor casnice, ocupate să facă ceva de-ale gurii sau să-și alăpteze pruncii. În fiecare seară, când ieșim să căutăm ceva de băut pentru tata, trecem prin fața lor și a bărbaților pe care-i agață. Le recunoaștem dintr-o privire: goale-pușcă, scot gemete stinse, zbătându-și trupurile cu grație; sunt diferite de țărănci, supuse și rușinoase în treburi dintr-astea. A doua zi dimineață, prostituatele se fac nevăzute, fugind în buzunare cu salariile de mizerie, pe care le câștigă prăpădiții ăștia de muncitori. La fel ca ele, și cea pe care o găzduiam plecase din orașul ei natal. Frumusețea începuse să-i pălească și nu-și mai putea câștiga existența. În satul în care se stabilise, deschise o mică mercerie, paravan pentru adevăratul comerț cu care se ocupa. Bărbații locului erau drăguți, simpli și fără prea mari pretenții. A supraviețuit primind puținii bani pe care bărbații satului îi făceau pescuind noaptea sau vânzându-și recoltele de orez, cocos și banane. Dar a dat lovitura când, după două zile și două nopți petrecute cu un bărbat, acesta a plătit-o cu un milion și două sute de dong1. Banii erau o parte din creditul pe care săracul țăran îl obținuse printr-un program guvernamental de combatere a sărăciei și a foametei. Când s-a întors înapoi la familia lui, având în buzunar opt sute de mii de dong, cât îi mai rămăsese din credit, a fost distrus de suferință și de ură, văzându-și nevasta și copiii strânși în jurul unei cratițe cu cartofi ca să-și umple burțile.

– Prin urmare, trăim din sudoarea și lacrimile altor oameni. E normal să ne bată, nu-i așa? ne întrebă femeia, râzând și acceptând, se pare, tratamentul la care erau supuse și altele ca ea. Tot răul spre bine. Datorită bătăii pe care am încasat-o, v-am întâlnit pe voi. Cât sunt de fericită că locuim împreună sub același acoperiș...

Însă tata nu era deloc fericit, căci femeia nu era decât o gură în plus de hrănit. […] Și eu, și Dien știam că ne va părăsi, că așteptarea noastră fusese în zadar, că zilele erau numărate până când va sosi clipa în care se va despărți de noi.

 

1.  Moneda națională a Vietnamului.

 

Prezentare și traducere din limba franceză

de Iolanda PRODAN

 

 

 

 

 

 

 

pagina 1 octombrie 2018.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.