top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Cronica literară arrow Mitul și literatura (II) (Gheorghe Glodeanu), nr. 11-12(186-187), noiembrie-decembrie 2018
Mitul și literatura (II) (Gheorghe Glodeanu), nr. 11-12(186-187), noiembrie-decembrie 2018 Print
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 

Gheorghe GLODEANU

MITUL ȘI LITERATURA (II)


          Capitolul despre Viziuni și efecte estetice al lucrării lui Silviu Angelescu, Mitul și literatura, abordează o serie de fenomene apropiate, precum Fabulosul, Fantasticul și Straniul. În cazul fabulosului, exegetul trimite la o serie de creații, precum Iliada lui Homer, Olimpicele lui Pindar și Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu. La acestea se adaugă creații folclorice precum basmul, legenda și balada, specii caracterizate prin fabulosul viziunii. O observație importantă este aceea că, în operele menționate mai sus, actele umane nu au o semnificație proprie, ci se justifică prin trimitere la nivelul superior al divinului. În acest sens, se specifică faptul că motivul real al războiului dintre ahei și troieni nu se situează în planul uman, ci în cel divin, pornind de la cearta celor trei zeițe, Hera, Atena și Afrodita. Operele celebre ale Antichității nu fac altceva decât să ilustreze maniera în care conflictul mitic este coborât la nivel uman. Pentru a-și argumenta ideile și pentru a releva diferențele dintre conceptele utilizate, autorul trimite la cunoscutul studiul al lui Tzvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică. În mod paradoxal, deși citat, studiul nu figurează la bibliografia cărții lui Silviu Angelescu. Fabulosul viziunii – precizează exegetul – este specific unei anumite etape a raportului dintre mit și literatură. Este vorba de o etapă în care asistăm la preeminența supranaturalului asupra naturalului. La acest nivel, raportul dintre religios și estetic, dintre mit și literatură presupune superioritatea religiosului. Integrarea mitului în literatură este considerată de către autor o mezalianță. Simbolul acestui proces este eroul epic, care, de regulă, are o origine duală. El este rodul legăturii dintre o zeitate și un muritor sau o muritoare. O asemenea apartenență la divin îi conferă personajului o ascendență în măsură să îi explice superioritatea. Genealogia mitică face din personaje precum Ahile sau Heracle niște eroi excepționali. În același timp, latura lor umană este în măsură să submineze condiția divină dobândită prin naștere. Dincolo de calitățile lor extraordinare, aceste personaje au niște limite specifice naturii umane, fiind supuse degradării și morții. În cazul mitului – consideră exegetul – intrarea în literatură echivalează cu un proces de emancipare. Scăpând de presiunile ritualului, el se eliberează de restricțiile ce îi determinau existența. Deplasarea dinspre sacru înspre profan (estetic) are drept consecință firească desacralizarea tot mai accentuată a mitului.

          Viziunea fantastică reprezintă o nouă etapă a raportului dintre mit și literatură. Silviu Angelescu remarcă faptul că prezența mitului desacralizat în proza fantastică face posibilă existența unei duble cauzalități: o cauzalitate naturală și una supranaturală. Consecința este ambiguitatea specifică literaturii fantastice. O asemenea narațiune, în care funcționează principiul dublei cauzalități, este La hanul lui Mânjoală de I.L. Caragiale. Dar, la fel de bine, am putea evoca și alte narațiuni, precum La țigănci sau Pe strada Mântuleasa de Mircea Eliade. Desigur, numărul lor este mult mai mare. Criticul menționează faptul că fantasticul presupune utilizarea altor tehnici narative și a altor modalități de integrare a mitului în narațiune decât basmul sau epopeea. Drept consecință, mitul devine o prezență mult mai discretă, contribuind la starea de incertitudine specifică genului, cititorul fiind obligat să aleagă între o explicație logică, rațională, plauzibilă și alta supranaturală, ilogică, nefirească. Mai mult, în ciuda opiniilor lui Tzvetan Todorov, într-o proză fantastică de calitate, ambiguitatea se menține și după încheierea textului, finalul rămânând deschis mai multor interpretări posibile.

          Un ultim raport dintre mit și literatură are ca obiect straniul. Există narațiuni în care mitul introduce o serie de semnificații, a căror valabilitate este negată ulterior. În aceste texte, cauzalitatea logică și preeminența realului devin mai importante decât semnificația mitică. Este vorba de narațiuni precum Prăbușirea casei Usher de E. A. Poe sau de Manuscrisul găsit la Saragosa de Jan Potocki. Cele două exemple, bine alese, vin să ilustreze maniera în care fabulosul inițial este negat în final, când supranaturalul este puternic demistificat. În felul acesta, pentru autorul care aspiră să realizeze efectul fantastic, mitul devine doar o capcană, o pistă falsă. Prezența lui este necesară pentru a induce senzația de straniu pentru ca, până în final, să se accentueze preeminența realului. Straniul reprezintă un efect ce presupune surpriza descoperirii firescului camuflat sub o aparență insolită.

          În finalul observațiilor sale, Silviu Angelescu ajunge la concluzia că fabulosul, fantasticul și straniul alcătuiesc nu numai niște modalități de a privi realitatea, ci și niște efecte estetice. Existența acestora reprezintă o consecință a raporturilor în care mitul intră cu literatura. În vederea obținerii unei anumite viziuni și a unui efect estetic corespunzător, literatura – menționează criticul – împrumută personaje, teme, motive, imagini și simboluri specifice mitului. Perspectiva fabuloasă este caracteristică mitului și este în măsură să își subordoneze literatura. În schimb, viziunea fantastică și cea stranie sunt proprii literaturii. În cazul fantasticului și al straniului, literatura reușește să își subordoneze mitul.

          Următorul capitol abordează fenomenul Dislo-cării temelor mitice. Și de această dată, problemele abordate de către Silviu Angelescu se dovedesc semnificative: Mituri cardinale, Metamorfoza mitului, Un eufemism al morții – metafora mioritică, O paranteză – mitizarea, Conversiunea mitului, Mitul estetic, Antitema. Pentru a circumscrie problema miturilor fundamentale ale poporului român, exegetul trimite la celebra Istorie a literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Raporturile dintre mit și literatură l-au interesat și pe divinul critic, care a semnalat influența exercitată de către mitologie asupra literaturii române culte. O influență cu atât mai puternică cu cât, timp îndelungat, literatura populară a suplinit absența unei tradiții în sfera literaturii culte. Ecourile s-au dovedit cu atât mai pătrunzătoare cu cât mulți dintre scriitori proveneau de la țară și cunoșteau foarte bine bogatele tradiții ale poporului român.

                   Analizând înrâurirea exercitată de către poezia populară asupra literaturii culte, G. Călinescu identifică existența a patru mituri fundamentale, transformate în teme ale literaturii scrise. O primă temă mitică se referă la Traian și Dochia și vorbește de geneza poporului român. O altă temă vizează existența pastorală a poporului român și dezvăluie atitudinea omului în fața morții. Pornind și de la vechile concepții ale dacilor despre existență, moartea nu este văzută ca o dramă, ci, ca urmare a comuniunii puternice cu natura, este privită cu seninătate. Aceste experiențe fundamentale sunt zugrăvite în balada populară Miorița. O altă temă mitică vizează problema jertfei creatoare, pe care Călinescu o prelucrează, dintr-o perspectivă modernă, în romanul Bietul Ioanide. În creația populară, această temă este dezbătută superb în balada Meșterul Manole (Monastirea Argeșului). Ultima temă mitică abordează problema iubirii, prelucrând mitul erotic al zburătorului. Potrivit acestui mit, apariția sentimentului de dragoste în inimile tinerelor fete se datorează unui tânăr demon, numit zburător. În viziunea lui
G. Călinescu, cele patru mituri prezintă patru probleme fundamentale: geneza poporului român, existența cosmică a omului, problema creației și cea a iubirii. Dincolo de importanța acestor teme, abordând problema raportului dintre mit și literatură, Silviu Angelescu semnalează existența unor confuzii, a unor „zone de umbră”, explicate prin faptul că cercetarea rămâne legată atât de sfera religiosului, cât și de aceea a esteticului. Mai mult, în sfera esteticului se face o distincție necesară între creația poetică de tip oral și cea cultă, care dobândește aspect scriptural. Încălcarea frontierelor este în măsură să genereze o serie de complicații, pe care exegetul încearcă să le risipească.

          În viziunea lui Silviu Angelescu, cele mai mari probleme vizând înțelegerea corectă a mitului se leagă de dislocarea acestuia, de scoaterea lui din sfera religiosului, pentru a fi introdus în sfera esteticului. Consecința firească a acestui fenomen este metamorfoza mitului, care se transformă într-un motiv poetic. Pentru a vedea în ce constă schimbarea de identitate, exegetul aspiră să pună în evidență actul de secularizare care se exercită asupra mitului. Silviu Angelescu își ilustrează opiniile trimițând la un cunoscut studiu al lui Constantin Brăiloiu dedicat relației baladei Miorița cu lirica funerară. Prin contextualizarea temei, adică prin reînscrierea ei în mediul vital căruia îi aparține (unul mitico-ritual), Brăiloiu utilizează un procedeu similar cu Mircea Eliade în Comentarii la legenda Meșterului Manole. Concluzia exegetului este aceea că balada secularizează mitul, transformându-l într-un motiv poetic. Această nouă identitate impune însă o nouă semnificație.

          Abordând problema raportului dintre mit și rit, criticul trimite la studiul Comentarii la legenda Meșterului Manole de Mircea Eliade. Punctul de plecare al istoricului religiilor este tema sacrificiului necesar pentru a se realiza o construcție durabilă. Deja înaintea lui Mircea Eliade – precizează Silviu Angelescu – G. Călinescu a identificat în celebra baladă populară un mit estetic, vizând condiția creației și a creatorului. Cei doi cercetători abordează însă problema din puncte de vedere diferite, propunând tipuri de lectură complementare.

          Mircea Eliade – spune Silviu Angelescu – realizează o lectură etnologică a baladei. Analiza propusă de către istoricul religiilor se bazează pe deschiderile către vechile forme ale vieții mitico-rituale, „către un sistem al credințelor și al obiceiurilor de construcție”. Experiența creației pe care o zugrăvește Eliade implică permanenta raportare a umanului la divin, ceea ce presupune sacralizarea vieții. În concepția istoricului religiilor, fiecare act creator este profund ritualizat. Prin faptele sale, omul nu face altceva decât să imite un model arhetipal divin, model oferit de către mituri. În felul acesta, formele vieții religioase își manifestă autoritatea asupra realului. Mircea Eliade demonstrează faptul că, fiind o expresie a unei realități etnografice, adevăratele semnificații ale baladei pot fi identificate doar prin plasarea ei în sfera credințelor mitice și a practicilor rituale de construcție. Consecința este – remarcă Silviu Angelescu – o „dizolvare a operei literare în realitatea mitico-rituală evocată”.

          Spre deosebire de Mircea Eliade, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu propune o lectură literară. Din această perspectivă, balada nu mai este importantă ca ilustrare a unei realități etnografice, ci ca meditație asupra unei experiențe existențiale fundamentale, creația. Adresându-se sensibilității noastre, celebra creație populară este abordată în literaritatea ei, transformându-se într-o meditație asupra creației și a condiției creatorului. O asemenea lectură facilitează apropierea de opera poetică, ignorând contextul etnografic al apariției baladei populare și implicațiile ei mitico-rituale. În finalul observațiilor sale, exegetul pledează pentru complementaritatea lecturilor, o lectură ideală presupunând prezența ambelor perspective. Atât Lucian Blaga în Meșterul Manole, cât și G. Călinescu în Bietul Ioanide pornesc de la cunoscuta baladă populară. Fiecare însă pune accentul pe altceva. Autorul Poemelor luminii  insistă pe drama creatorului, în timp ce autorul Scrinului negru prezintă conflictul dintre adevăratul și falsul creator, precum și cel dintre creație și procreație.

          În finalul observațiilor sale, Silviu Angelescu precizează faptul că, dintre cele patru mituri fundamentale identificate de către G. Călinescu, comentariile sale se opresc doar la mitul zburătorului. Investigațiile au menirea de a releva maniera în care o experiență existențială fundamentală precum iubirea este reflectată în mitologia românească, în creația populară orală și în literatura cultă. Intenția autorului a fost aceea de a releva raporturile existente între mitul zburătorului și motivul poetic care îi corespunde.

          Prin intermediul exemplelor supuse atenției, exegetul aspiră să analizeze raporturile dintre mit și literatură. De aici și titlul cărții. Deși studiul se caracterizează prin rigoare, prin originalitatea ideilor avansate, o foarte bună capacitate de sinteză și o documentare minuțioasă, abia când se vorbește despre Mitul erotic al zburătorului putem constata cu adevărat erudiția cercetătorului, ce depășește în mod sensibil cele câteva titluri existente în bibliografie.

          Mitul și literatura este o carte densă, ce propune o serie de lecturi insolite asupra unor opere deja clasicizate. Scopul urmărit de către exeget a fost acela „de a prezenta modul cum mitul se articulează în literatură și care sunt efectele acestei alianțe”. Autorul este conștient de faptul că exemplele oferite nu epuizează problematica asumată, dar reușește să o ilustreze în coordonatele ei esențiale. Prelungirea mitului în literatură este în măsură să explice „instituirea unor tipuri de viziune și a efectelor estetice care le corespund: fabulosul, fantasticul, staniul”. Exemplele oferite (a se vedea trimiterile la mitul erotic al zburătorului) reușesc să ilustreze maniera în care valorile religioase se convertesc în valori estetice. În cazul celor doi prozatori investigați (Mihail Sadoveanu și Liviu Rebreanu), exegetul demonstrează maniera în care „mitul poate determina o tipologie a conflictului epic, o tipologie a personajului; chiar o tipologie a tehnicilor epice”. Relațiile dintre mit și literatură conțin însă și alte aspecte, ce pot fi relevate prin asumarea sugestiilor oferite de către antropologia culturală.

          Pătrunderea miturilor în literatură este văzută ca un fenomen firesc, literatura devenind un vehicul ce a permis transmiterea miturilor din antichitate până azi. Venind din vremuri străvechi, literatura a fost întotdeauna principalul depozitar al miturilor. Cu toate acestea, cercetătorul precizează faptul că simpla asumare a mitului de către opera literară nu constituie o garanție a valorii estetice. Valoarea creației literare „ține de capacitatea autorului de a observa și de a surprinde o problematică a vieții, de aptitudinea de a o exprima cu ajutorul imaginilor”. 

          Având  în vedere profunzimea și seriozitatea investigației, la sfârșitul lecturii cititorul rămâne cu regretul că cercetătorul nu a abordat și celelalte trei mituri fundamentale identificate de către G. Călinescu.

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.