top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Cărți prezentate de Mircea Popa și de Alexandru Dohi, nr. 11-12(186-187), nov-dec 2018
Cărți prezentate de Mircea Popa și de Alexandru Dohi, nr. 11-12(186-187), nov-dec 2018 Print
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 

Mircea POPA

ZENOVIE CÂRLUGEA, LUCIAN BLAGA.

DICȚIONAR ESENȚIAL – OAMENI DIN VIAȚA LUI


Ca orice critic și istoric literar care se respectă, și Zenovie Cârlugea s-a fixat, de-a lungul timpului, în perimetrul unor teme esențiale. Lucian Blaga – Brâncuși – Arghezi reprezintă o trinitate valorică pentru care criticul din Tg. Jiu a făcut o adevărată fixație. Așa, de pildă, a închinat lui Blaga nu mai puțin de zece cărți, fiecare dintre ele abordând o anume tematică, un anume perimetru al creației. Acum, ca la un sfârșit de bilanț, el a adunat toate aceste cunoștințe într-o lucrare de sinteză cu caracter enciclopedic și bibliografic. E vorba de mulțimea de oameni și personaje pe care Blaga le-a cunoscut, a avut legături de orice natură cu ele, au stat în preajma lui sau au devenit pentru scriitorul nostru subiecte de cercetare și reflecție. Cartea de față a fost concepută astfel ca un dicționar de personaje, ilustrând, într-un fel sau altul, natura interesului blagian pentru contemporanii săi, prin intermediul cărora „comunică sau se comunică” pe sine, „prin empatii și adversități”. E un mod modern și actual de a deschide ușa spre forul interior al poetului, spre ceea ce configurează substanța eului său creator, delimitându-se de contextul trăirii fie prin simpatii, fie prin adversități.

Până în momentul de față autorul a tipărit la TipoMoldova două volume însumând împreună peste opt sute de pagini și iluminând traseul existențial al poetului printr-un parcurs ideatic deosebit de semnificativ, împărțit în egală măsură între adulanți și contestatari. Dicționarul e conceput alfabetic, ca o desfășurare vălurită de forțe culturale atrase de magnetul Blaga asemenea piliturii de fier din binecunoscuta experiență școlară. Sunt adunate în acest prim volum 211 prezențe scriitoricești din ambele tabere, balanța înclinând totuși în chip evident spre oamenii care l-au apreciat și venerat. Între aceștia se numără Ion Agârbiceanu, Ioan Alexandru, Vasile Băncilă, Ovidiu Drimba, Nichifor Crainic, Sextil Pușcariu, Gh. Pavelescu, Zevedei Barbu, Aurel Avramescu, Augustin Bena, Dan Barbilian, Ion Breazu, Bazil Munteanu, dar și colegi și discipoli din Cercul Literar de la Sibiu, cum au fost D.D. Roșca, Radu Stanca, Ion Negoițescu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Nicolae Balotă, I.D. Sîrbu, Deliu Petroiu și alții. De cealaltă parte, Mihai Beniuc, Gh. Bogdan-Duică, Marin Ștefănescu, I.U. Soricu, D. Stăniloae, dar și mulțimea de apropiați din cercul familiei și al muzelor sale, cum ar fi Victoria Bena-Medan, Livia Armeanu, Domnița Gherghinescu-Vania, Coca Rădulescu, Eugenia Mureșanu, Elena Daniello, Olga Caba, Rosetta del Conte, Zorica Lațcu, Lelia Rugescu. Prin reînvierea unor astfel de vieți și de relații, descoperim adevărata viață a poetului, împărțită între creația literară și tributul existenței diurne. Portretistica lui Z. Cârlugea, ca și reliefarea faptelor, antrenează în desfășurarea epică un mare număr de personaje și de situații, unele dintre ele cu adevărat pitorești sau numai încărcate de semnificații. Cel de al doilea volum al Dicționarului stăruie asupra altor 123 de personagii, alese și ele cu grijă din marea masă a celor care au trecut, într-un fel sau altul, prin viața poetului, chiar dacă implicarea lor a fost într-un anume fel mai redusă. Alegem câteva nume la întâmplare: Bartolomeu Anania, N. Bagdasar, Olimpiu Boitoș, Septimiu Bucur, Emanuel Bucuța, Radu Brateș, Ovidiu Cotruș, Radu Dragnea, Ecaterina Focșeneanu, Ion Gheorghe, Vintilă Horia, Victor Iancu, Monica Lazăr, Adrian Maniu, Ioan Miclea, Grigore Nandriș, Victor Papilian, Ion Apostol Popescu, Larian Postolache, Mihai Ralea, Nicolae Tolu, Lucian Valea,Vasile Voiculescu. Prezența fiecărui personaj în acest periplu biografic este argumentată cu grijă, prin apelul la memorii, confesiuni epistolare, corespondență, comentarii și opinii asupra operei. Citatele sunt alese cu grijă, iar articolul vorbește de la sine despre modul cum se întreține cultul unui scriitor. Autorul lucrării nu se oprește la simpla relatare și situare valorică, ci oferă o listă de referințe și lucrări critice care deschid, la rândul lor, noi perspective de abordare a operei poetului. Rolul imediat al articolului de dicționar este acela de a informa, de a documenta, de a face trimiteri la întreaga literatură română. Se lărgește mult cercul cunoscuților, prin aducerea în scenă a unor traducători din țară și din străinătate, prin mărirea spațiului informativ cu referințe la publicații străine, la prieteni și cunoscuți de peste hotare. În jurul numelui lui Blaga se coagulează o întreagă sferă de motivații umane și spirituale, care îl aduce pe Blaga mai aproape de noi, de trăirea unei realități umane cu profunde reverberații atitudinale. Pe ecranul epocii, eonul Blaga întregește și configurează un mod de a fi, o viață citită și văzută altfel, nu din punctul de vedere al centrului spre margine, ci dinspre margine spre centru.

***

 

Alexandru DOHI

(Suedia, membru al USR)

 

DESPRE TRANDAFIRUL DE NOIEMBRIE


În cartea de poeme a Doinei Rândunica Anton, Trandafirul de noiembrie, apărută la Editura Junimea (Iaşi, 2018), se aud o lină zbatere a mântuirii şi o aspră năzuire a firii dincolo de Dilemă. Din „umbră”, din „aspra furtună”, din ceaţa cenuşie a zilelor îmbibate cu noiembrie, apare, în ciuda aşteptărilor spulberate, „peste ape cu braţele deschise”, dar nu pentru oricine şi oricând: „Eram la îndemâna unui răspuns!”. Deci, pentru cineva pregătit să dăruiască totul. Cartea se află sub aura unei nehotărâri mistice: „Dacă din urmele paşilor tăi / Îmi voi ridica o colibă / Voi adăposti nesfârşitul”. Dar de ce acest „dacă”? De fapt, a fi „la îndemâna unui răspuns” este chiar Inspiraţia. Această carte este venită prin Inspiraţie. Răzbate asta din fluenţa poemelor, dar mai ales din densitatea de metafore. (Dacă melodia este esenţa muzicii, atunci metafora este esenţa Poeziei.) Metafora nu se poate construi (nu ţine de ingineria literară); metafora e prin excelenţă rod al Inspiraţiei!

Aproape toate poemele se adresează unui TU buberian (Martin Buber), care uneori devine tu-ul unui iubit(ă) – persoană, iar alteori un tu divin (citind cartea, pentru prima dată mi-am dat seama cum noi, de fapt, Îl tutuim pe Dumnezeu. Nu Îi vorbim sau ne rugăm cu  Dumneavoastră). Deci, în termeni spirituali, când Eul devine conştient de sine, automat se întâmplă o distanţare de trup, ba chiar o neidentificare cu corpul, cu memoria lui şi cu gândurile sale; sufletul devine mai evident din momentul în care devii martorul propriei vieţi. De aici absurdul ideii de a iubi pe cineva, fie şi pe Dumnezeu (căci nu se poate iubi la acuzativ). De fapt, în niciun caz, nu se poate iubi aşa cum cred mulţi, ci fie poţi fi Iubire, fie nu poţi. Iubirea nu e dualitate (advaita – a iubi pe cineva sau ceva anume, totdeauna naşte un conflict). Oare cine poate fi Iubire? Cine se poate mântui?  Poate acel Nimeni din Homer. De fapt, mereu ne aflăm în alegerea dintre Nimeni (cel din Homer) şi Elpenor (tot din Homer). Ca să te salvezi, trebuie să fii Nimeni, altfel eşti azi sau mâine Elpenor, tot vâslind şi tot murind.

Poemul Strigătul roşu este antologic. Este vorba de finalul actului fizic amoros, de acele câteva clipe oferite până şi omului dur (mai puţin sensibil), când dualitatea dispare. Apoi poate să aprindă o ţigară sau să adoarmă şi totul reintră în normal, mai dur sau mai sublim. La cei hipersensibili apare o năprasnică dorinţă de a menţine acea stare chiar fără paroxismul carnal.

Hai să amintim câteva din metaforele şi comparaţiile de mare fineţe: „Dacă te ating, drumul meu se va rupe / Ca o bucată de pâine / În mâinile cerşetorului”; „Cânt încet / Ca o pădure plină de soldaţi”. Sau acest pasaj Chagallian: „Nu te ştiam / Sub ochi crinii sălbatici / Scriau despre sfârşitul lumii / Aveai cămaşa deschisă la piept / Eram o lebădă cu o aripă de hârtie / Cu cealaltă încolăcită în jurul lunii / Pluteam înspre copilărie / Puntea era veche, pe alocuri pierdută în hăuri / Biserica nu mai încăpea sub ea, / Clopotele nu se mai loveau de nori. / Mă întrebam dacă vei simţi pragul câmpiei în inimă”, din care răzbate un aer de neoromantism; „Nu ne privim, ci doar căutăm un loc / De odihnă şi singurătate”. Nici nu e nevoie nici de privit, nici de atins, nici de vorbit şi nici măcar de a fi de faţă. Când s-a instalat sentimentul de a fi împreună, poate unul să fie la Polul Nord şi celălalt la Polul Sud şi tot vor simţi starea binefăcătoare de a fi împreună. Acest sentiment sabia nu-l taie, focul nu-l arde şi distanţele nu-l scad. La acest nivel nu mai e nevoie de confirmări, ci doar „De un loc de odihnă şi singurătate”. Când unul a descoperit adâncul înalt din celălalt, şi asta reciproc, da, atunci ai trecut peste „strigătul roşu al porţilor”. „Întorc filele cărţilor / Ca pe nişte porţi ale unei cetăţi de odihnă”; „Să înfloresc pe steaua / La care tocmai priveşti”; „Întorc ceasornicul cu bătăile inimii / Până se face pământ”; „un suflet spală picioarele serii”; „Nu se aude decât râul domol / Al unui sărut, / Nu se aude decât râsul înalt al copilului”; „Nu pot să-mi scot din genunchi / Marginea prăpastiei”; „Şi câteodată vine ziua / În care pragul uşii e un port”; „Fereastra se umple de focul apusului / Şi se revarsă în paharul cu vin”; Spăl roşii în bucătărie / Tai ardeii cu un cuţit inofensiv / Ameţit de parfumul sânilor goi / Pun deoparte nevoia acută de dragoste / Pe fundul de lemn freamătă mărarul / Ca un val de mare răzleţ”; „Netedă şi tandră, / Gura ta plămădeşte muchia unei secunde”.

De fapt, în întregime poemul Cetatea de la marginea lumii e antologic şi de o frumuseţe la nivel de Saint John Perse, aburind caritate, împăcare, climax, uitare de sine.

Între chenare – vai, ce poem! Ce imagine clară văzută doar de poeţii adevăraţi, care tot timpul sunt îndrăgostiţi. Aceasta este starea de bază a naturii lor chiar şi fără obiect sau subiect. Acest poem e ca o imagine dintr-un film de Tarkovski; e un alef, o emblemă a stării de fapt a naturii umane. „Cad frunze mai dulci / Decât buzele frumoasei / De la patiseria din colţ”. Poate oare un adevăr să fie trist?! Eh! Adevărul nu e nici vesel, nici trist, asemenea biciclistului venit prin Tzara sau, de ce nu, prin Miţa Biciclista din Bucureşti. Adevărul e mereu desculţ şi nu trece niciodată (poemul Nu). Poate oare liniştea să doară? Clar că doare atunci când nu eşti recunoscător (Liniştea care doare).

O oarecare după amiazăvai, ce titlu bun pentru o nuvelă cehoviană! Şi de fapt e un poem din Sighet în întregime.

După citiri şi recitiri, până la urmă mi-am aflat poemul preferat: Eleganţe inutile, de adâncă şi temperată frumuseţe. E aici o atmosferă sublimă, încărcată de subtil erotism. Acest poem miroase a crin. Un fel de religiozitate senzuală învăluie singurătatea înălţată la rang de extaz. E un poem fără cusur şi de intensă sugestivitate, de o frumuseţe prerafaelită. De când îl citesc, îmi apare fie Beata Beatrix, fie Proserpina, venite prin Dante Gabriel Rosetti (cred că i-ar fi plăcut şi lui Kavafis). E aici acel lamento paradoxal mustind de speranţă. Rareori am citit o poveste de iubire aşa de reuşit transfigurată şi sublimată poetic. Mulţumesc din suflet!

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.