top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Constantin Rîpă, Fiindu-ți aproape... (Ștefan Vișovan), nr. 11-12 (186-187), nov-dec 2018
Constantin Rîpă, Fiindu-ți aproape... (Ștefan Vișovan), nr. 11-12 (186-187), nov-dec 2018 Print
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

 

Ștefan VIȘOVAN

CONSTANTIN RÎPĂ,

FIINDU-ȚI APROAPE. 

POEZII (NUMAI DE DRAGOSTE)

         

Hotărându-se să-și adune, în antologia cu titlul de mai sus, poeziile de dragoste risipite prin cele șapte volume publicate până în anul 2013 (Îmbrățișata mea – 2000, Joc de-a timpul – 2001, Reistorie – 2002, Nașterea de-a doua – 2002, Poezii întârziate – 2003, Poezii impersonale – 2006, A doua ivire – 20081), talentatul poet și distinsul muzicolog, dirijor, profesor universitar, conducător de doctorate Constantin Rîpă a oferit cititorului iubitor de frumos un grupaj de versuri, în structura căruia identificăm cu plăcere efuziuni lirice, metafore măiestrit alcătuite, un limbaj elevat, adeseori intelectualizat, dar fără a deranja – toate acestea concurând în a pune în lumină portretul remarcabil al unui veșnic îndrăgostit, care iubește cu patimă, suferă și se bucură, dar nu ezită să filosofeze și să emită judecăți de valoare pe tema acestui profund, complex și uneori greu de definit sentiment care este iubirea.

          Fără îndoială, Constantin Rîpă are nu doar talent, dar și știința versului, limpezimea cuceritoare a expresiei, capacitatea uimitoare de a jongla cu simboluri, de a sugera stări greu de descris, de a insinua conflicte sau pseudoconflicte cu el însuși etc., dar din toate acestea transpar o sensibilitate cuceritoare, o înțelegere superioară a sentimentului de dragoste, alături de trăiri puternice, atât ale stărilor de fericire, de mulțumire, de satisfacție, de inefabil pe care i le prilejuiește iubirea, cât și ale momentelor de deziluzie, amărăciune, pesimism etc., generate de același sentiment.

          Volumul este deschis de o poezie (Îmbrățișata), care, atât prin realizare artistică, cât și prin delicatețea adresării, poate fi inclusă într-o antologie a celor mai frumoase versuri de dragoste. Aici sentimentele alese ale poetului se materializează în sintagme de o încărcătură imagistică densă, în economia căreia se așază maiestuos o suită impresionantă de metafore, prin intermediul cărora poetul reușește să transmită trăiri intense, îndoieli presupuse, optimism și  tristeți, speranțe și înfrângeri care se pot transforma în victorii. Căci dragostea, în concepția lui Constantin Rîpă, generează stări și fenomene contradictorii: lumină astrală pentru îndrăgostiți, petale de zăpadă pentru cei nemângâiați (în dragoste, desigur), picături de rouă – ca balsam al nefericiților. Starea de optimism predomină, ea fiind accentuată de o apariție celestă – pasărea sărutului, simbol al dragostei care trebuie să guverneze întreaga natură.

Cele peste o sută de poeme (mai exact – 108), câte cuprinde antologia, reflectă o multitudine de trăiri ale eului îndrăgostit și de modalități de receptare și conștientizare a sentimentului de iubire. Sunt prezente, de asemenea, efectele binefăcătoare, stările de extaz, înălțătoare (unele voit confuze), alături de momente de tristețe, dezamăgire, respingere sau chiar revoltă. În Protourmă, prin șase distihuri, cu repetiții și reluări subtile, cititorul este întâmpinat de un joc zglobiu al sentimentelor erotice, dincolo de care întrezărim, parcă, intenția poetului de a elogia maternitatea, căci dragostea nu moare, ea are capacitatea de a se regenera: „Ea creștea să rodească … Ea sfârșea să renască”. Poezia Dumnezeule îi este foarte dragă autorului, de vreme ce a așezat-o, ca un fel de concluzie, pe coperta a IV-a a volumului. Aici, invocând divinitatea, Constantin Rîpă se declară învins de darul dragostei și-i reproșează lui Dumnezeu că l-a pedepsit neoferindu-i și antidotul corespunzător – darul înfrânării. Să fi glumit poetul sau, realmente, i-a fost ursit să poarte o atât de grea povară? Oricare ar fi adevărul, în altă poezie (Chemare), își invită cu o insistență necenzurată iubita să trăiască „secunda târzie”, să simtă intens „starea beției aproape de vis sau de nebunie”, stare greu de descris, ceva între „vrajă, himeră sau vis”, capabilă să ofere trăiri ce depășesc condiția paradisiacă. Alteori (Ai grijă), în contexte care, după expresia lui Adrian Țion, „forțează gramatica2 („să mă exiști”; „idee venită nimănui”), insistă să se pună sub protecția iubitei, căci ea știe totul despre el, chiar și atunci când el se plasează în afara timpului sau evoluează bizar într-o abstracțiune. Prezența ființei dragi îi creează o stare de adâncă beatitudine, de uitare de sine, de evadare din lumea reală, de plutire într-un ocean de fericire, în care îndrăgostiții, „înlănțuiți de dragostea captivă”, vor „pluti fără de țintă ca-ntr-o derivă”, poposind „pe o insulă știută doar de Dumnezeu”, unde-și vor trăi iubirea „ca-n vis” (Hai să zburăm). Constantin Rîpă crede cu tărie că dragostea e un lucru grav, măreț. Are un discurs erotic sensibil, impresionant, copleșitor, captivant. Parcă se insinuează în întreaga ființă a femeii pe care o caută și o iubește și de dragul căreia ar dori să reia „veșnicia de la capăt” (Spune). Este pur și simplu invadat de prezența iubirii, ființa iubită volatilizându-se, sublimându-se, devenind o abstracție, care-i ocupă mintea, bântuindu-l „ca o obsesie nocturnă” (Ah). Se vrea închis în sentimentele ei, să fie doar al ei: „Înconjoară-mă tu / Din toate părțile / Arestează-mă și închide-mă / În închisoarea ta sublimă / Ca să fiu ocrotit / Împotriva unei înconjurări / Din toate părțile” (Grăbește-te). Produce declarații de iubire sofisticate, impregnate  adeseori de o ciudată și chinuitoare filosofie a așteptării; îi face ființei iubite un portret încărcat de metafore („Perlele salcâmilor înfloriți / Îți cad pe umeri, / Iar sevele pomilor / Șiroiesc pe dunele vârstelor tale”); ea poate fi mireasa oricui, dar el este în orișicare dintre aceștia: „Tu ești mireasa oricărui logodnic / Iar eu, fiecare din ei” (Tu ești).

În ciuda asaltului de bucurii și sentimente înălțătoare, poetul face efortul de a rămâne rațional, căci experiența îl atenționează că, oricât va dura sărutul, el va marca implacabil începutul numărătorii inverse în dragoste (Exercițiu de stil). Trăirile-i sunt foarte adesea contradictorii. După ce se simte îmbătat de iubire, reține câteva manifestări superficiale ale acestui sentiment, manifestări care prefigurează trădarea ce râde „cu țipăt de buhă” (Medievală). Caută iubirea ideală, trainică, de lung parcurs, dar realizează și diluarea sentimentelor, fenomen care duce la moartea iubirii (Atunci și acum). Îl doare neîmplinirea, cauzată de incapacitatea ființei iubite de a se ridica la înălțimea trăirilor lui sincere. Sunt situații când iubirea îl păcălește. Cântă acest sentiment îl înalță, îi aduce elogii, dar îi constată și inconsistența, prăbușirea în neant, ceea ce-i lovește sufletul (Pigmalion).

Constantin Rîpă cunoaște universul feminin. O știe pe femeie, îi cunoaște toate secretele, tresăririle, seismele (Ești tu). El îi remarcă pornirile spre o cochetărie nevinovată, concretizată în gesturi aproape involuntare: „Felin își toarce în mână părul / Iar mai jos piciorul își încoardă mușchii”, pregătind parcă „o acțiune devoratoare unei victime virtual seduse” (Uite un joc), dar condamnă prefăcătoria, tendința unor partenere de a mima că-n ele „zac comori” (Actrițo!), ba are chiar unele impulsuri vindicative vizavi de trădări și minciuni (Romanță – lui Minulescu). Crede că femeia care pleacă lasă în urma ei „o trenă detectabilă prin alte simțuri / poleindu-ți drumul / Pe care s-o afli la capăt / Pentru  a se zbate / Convingător în brațele tale” (Miriapod). Nu cedează impulsurilor de moment, care l-ar împinge spre o oarecare frumoasă blondă care-i atrage atenția, obiectând că aceasta „e povara altuia” (Povara). Altă dată nu se lasă, pur și simplu, ademenit, provocat: „Tu-mi zâmbești, /  Amestecând / Surâs cu perversitate / Dar eu rezist…”. Ezitarea aceasta poate fi un semn al maturității, dar, oricum, contrazice ideea conform căreia poetul nu ar deține în niciun fel darul înfrânării (vezi poezia Dumnezeule).

Trădările, lipsa de încredere, obturarea comunicării pregătesc calea despărțirilor. Este conștient de faptul că iubirile sunt trecătoare (Mor și în mai iubiri) și că, de altfel, și în inima lui zac multe iubiri ca într-un cimitir (Dacă aș crede), ba chiar recunoaște că a furat vieți, dăruind, în schimb, foarte puțin: „Dragostea mea, / Ce mult te iubesc eu pe tine / Ce mult ți-am furat viața / Ce puțin ți-am dăruit!” (Adevăr). Și, cu toate acestea, are frustrări și  trăiește acut sentimentele neînțelegerii, suportă cu greu despărțirile, care dau naștere unei apăsătoare tristeți a singurătății, căci în sufletul lui gol persistă „un chip ce de-a pururi s-a dus” (Nimic nu-mi convine) și atunci izbucnește întrebarea care sună mai mult a reproș: „Unde te duci, iubita mea, când niciun cer nu te mai vrea, doar cerul din lacrima mea?” (Rămâi). Își propune să uite, să rupă definitiv legăturile; e stăpânit de regrete, de revolta părăsirii; ar vrea să găsească femeia care să nu-l părăsească (deși reiese că și el le-a părăsit pe unele). Este trist, ar dori să uite, să-și afle liniștea; dezarmează; se autodefinește confuz (În dimineața asta). Alteori îi cere iubitei zâmbetul de odinioară, chiar dacă acum îl copleșesc regretele  (Zâmbet). Presimte apropierea momentului despărțirii, ca pe un vânt dinaintea unei furtuni, ca pe „o noapte întunecată neagră” care vine „să șteargă orice orizont, orice urmă, statornicind că totul se curmă” (Între noi). Anticipează fiorul trădării, dar simte nevoia de ea, recunoscând însă cu o tristă sinceritate că ea nu simte la fel (Nevoia).

Constată cu stupoare, cu uimire, dar și cu durere că n-a fost iubire, de vreme ce se despart „în dezgust și silă” și nu rămâne nicio amintire (Irosire), urmând o despărțire cu ură, fără cuvinte de bun-rămas (Există).

Câteva dintre nenumăratele plecări, trădări, deziluzii sunt urmate de împăcări, bucuria acestor reveniri făcând obiectul mai multor poeme. Împăcările refac punțile iubirii. Grație lor, cei ce se iubesc renasc „noi în soarele încă neasfințit al dragostei”. Niciodată nu-i târziu pentru a reface puntea iubirii deteriorate de porniri inconștiente. Simte că n-a apus soarele iubirii, chiar dacă există suficiente deficiențe de comunicare (Camera), căci orice plecare are întoarcere, o parte din cea care pleacă oricum rămâne în el (Cu tine). Dragostele trecute nu se uită, ci dor „în apa liniștii / Din singurătatea înserării” (O amintire), iar iubirile noi nu vindecă suferințele pricinuite de dragostea pierdută (O pasăre).       

     Poetul are și intervenții de o logică rece, imbatabilă: luatul de la capăt în iubire e greu, chiar imposibil, căci capătul a rămas undeva departe în urmă. Se impun un nou început, o ieșire din noaptea suferinței, a uitării: „Deci n-o putem lua decât de aici!” (De aici).

Poemul care încheie volumul (O, Tu) vrea parcă să ne asigure că poetul și-a găsit, în sfârșit, primăvara iubirii, o dragoste perpetuă, fără sinuozități: „O, tu, primăvara mea / Ce mi-ai adus? / O dragoste / Fără anotimpuri”.

 

Note:

1. Vezi, în acest sens, Adrian Țion, Constantin Rîpă. Muzicianul și poezia, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018, p. 88, unde sunt consemnate și cele două volume, care au apărut după 2013: Poezii finite (2014) și Poezii salvate (2016).

2. Ibidem, p. 40.

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.