top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Eseu arrow Augustin Buzura. Stilul prozei, nr. 11-12 (186-187), nov-dec 2018
Augustin Buzura. Stilul prozei, nr. 11-12 (186-187), nov-dec 2018 Print
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

Ion BĂLU

AUGUSTIN BUZURA. STILUL PROZEI

 

          Psihiatrul Mihai Bogdan din Absenții (1970) nu este un simplu medic, ci un intelectual cultivat, cu o arie semnificativă de lecturi, specializat într-o ramură de vârf a medicinii. Studiile sale – însușite și prezentate de directorul institutului la congrese internaționale – au avut un relevant ecou printre specialiștii străini. Personalitatea, profesiunea, relațiile interumane și structura psihică ale medicului sunt construite pe două voci interioare, permanent interferente și constant fracturate prin elipse, subînțelesuri conversaționale, implicături și discontinuitate temporală. O voce a timpului prezent conturează trăiri, sentimente și senzații, formulează întrebări și ipoteze, se revoltă împotriva sistemului și a lumii în care trăiește ireversibil. Alta, a timpului reactualizat de memoria involuntară, cufundă instanța narativă în apele trecutului până în pragul adolescenței. Peste rememorările medicului se suprapune, vehementă, vocea profesorului de istorie din camera vecină, despărțită de a naratorului numai de o ușă cariată.

          Prin aluviunile analeptice, selectate de pe feluritele paliere ale trecutului, primele două voci conturează un bildungsroman ce proiectează personalitatea lui Mihai Bogdan pe dimensiunile sociopolitice ale epocii; a treia recreează revolta unui intelectual ieșit din închisorile comuniste, care constată că viața lui nu mai are niciun sens.

          Competența lingvistică

          În spațiul imagistic creat de cele trei voci narative, se decantează o tensionată densitate evenimențială și o profunzime psihologică deasupra mediei. Competența lingvistică, aptitudinea de a produce enunțuri sintactice printr-o personală remodelare a limbii și a imaginilor artistice își pun inconfundabila amprentă stilistică asupra romanelor lui Augustin Buzura. Asemenea creatorului său, personajul narator are o cultură implicită a limbajului, construită pe o competență identică și o performanță imagistică asemănătoare cu a personajelor imaginate de Camil Petrescu în romanele lui interbelice.

          Naturalețea, concizia, claritatea, corectitudinea, proprietatea structurilor lexicale și morfosintactice transmit nu numai concretețea imaginilor artistice, ci și dinamica ideilor. Conotațiile și devierile constante, reflecțiile individualizate și semnificațiile subtextuale încorporează și valori plastice: o eufonie distinctă, o melancolie a evocării, disperări emoționale, năzuințe frânte, dureroase tensiuni psihice și aspirații cu neputință de realizat într-un stat totalitar.

          Nostalgia amară a trecerii timpului din versurile eminesciene „Cu mâne zilele-ți adaugi, / Cu ieri ziua ta o scazi / Și ai cu toate astea-n față / De-a pururi ziua cea de azi” formează  substanța meditației lui Mihai Bogdan asupra propriului destin. Asemenea lui Eminescu, el actualizează  o pagină de filosofie schopenhauriană. După moartea Magdalenei, timpul se revarsă asupra prezentului „aproape alb”, „cu nicio rană vindecată”. Rememorările devin toate „înfățișări ale timpului trecut”, timp fluid, interior, de durată proustiană. „Tot în azi” se integrează viitorul: „Și el o adunătură de prezent, iar orice imagine se leagă de el (...) nu este și nu poate fi decât o materializare a timpului prezent, a zvârcolirilor mele într-o semiobscuritate dură”.

          Retorica

          Stilul – constata Gérard Genette în Fiction et diction – este „înfățișarea limbajului, oricare ar fi el”. Din acest motiv, structurile stilistice nu sunt totdeauna perceptibile. Receptarea lor presupune „un minimum” de cunoaștere teoretică a tropologiei și a stilurilor funcționale, o competență similară cu a naratorului, fiindcă „nu există savoare fără oarecare știință”. Așa se explică pentru ce critica literară a glosat despre „lipsa de stil” a prozei lui Augustin Buzura, despre „limbajul greoi”, „pagina cenușie”, „curgerea dificilă”, „lipsa de fluență a frazei” etc.

          Însă în Absenții se distinge o retorică individualizată, nesesizată până acum. Fraza romancierului este alcătuită dintr-un strat material, format din cuvinte și procedee retorice, din înlănțuirea relațiilor sintagmatice în construcții referitoare la un eveniment, o situație, o atitudine, dintr-un conținut și o semnificație. Astfel încât stilul devine – cum observa Andrei Pleșu – „valoare de cunoaștere, convertită în valoare de expresie”. Funcția figurilor poetice incluse în discurs constă în relevarea fracturii existente, la nivel intertextual, între limbajul oficial, anchilozat în clișee propagandistice, și realitatea extralingvistică. Iar constituenții tropologiei – semne, lexeme, sememe – degajă, în context, distincte semnificații colaterale. Frecvența poliptotonului substantival, verbal și/sau adjectival rămâne, sub acest aspect, semnificativă. Subordonat figurilor de repetiție, format din reiterarea formelor flexionare ale aceluiași cuvânt, tropul este construit prin repetiții lexicale și aliterații consonantice: „Poate că aș înghiți o bombă atomică sau o bombă de bombardament, aș dormi bombănind bombănituri, căci altfel nu faci decât să te întrebi întrebări întrebate de întrebători, deși până la urmă toate sunt vorbe, vorbe, vorbe, lua-te-ar dracu...”. prin amplificarea efectului de insistență, armonizarea lexicală, fonologică și morfosintactică au drept efect imediat parodierea rutinei cotidiene și a stereotipiei ideologice.

          Figuri poetice asemănătoare: „convins de convingeri”, „scopul gândirii gândurilor mele”, „ce aiureală aiurită”, „trebuie neapărat să-mi amintesc de felul în care m-am pomenit modelat, de miile de ani pierduți, cugetând cugetări gata cugetate” etc. – dezvăluie similare semnificații existențiale.

          Alcătuită din cuvinte cu sonoritate analogă paronimelor, parcheza se încadrează în sfera analogiei și a similitudinii: „Mă voi așeza pe scaunul numărul 1 pentru că sunt un Nimic lucid, conștient... Scaun, masă, scaun, schiaun...”. Vocea narativă imprimă astfel cuvintelor un sens explicit și un altul intenționat implicit, încât parcheza se transformă într-un strigăt de disperare, provocat de condițiile materiale sordide în care medicul este nevoit să trăiască.

          Atras de investigarea spațiului psihologic la felurite niveluri, Augustin Buzura coboară în profunzimile psihismului cu ajutorul comparației, utilizând tehnica lui Camil Petrescu: „Folosește, când vrei să te explici, comparația. Încolo nimic”, îl sfătuia naratorul pe Fred Vasilescu în romanul Patul lui Procust. Datorită spectrului imagistic ilimitat, comparația rămâne un constant modelator al expresivității. Între comparatul format din verbe restrictive și subordonatele comparate se stabilește un raport descensiv, consecința unui act ilocuționar directiv: „profesorul intenționa să mă oblige să mă simt la fel de mic ca el, să tragă între noi un penibil semn egal”. Deseori, comparatul este selectat din domeniul afectelor, iar comparatul, concret: „Auzeam numai râsul prelung, trist, ca o sirenă de alarmă”. Alteori comparatul este alcătuit dintr-o adițiune de imagini: „Eram ca niște aparate hipersensibile în care un singur firicel de praf poate să producă dereglări uluitoare”.

          Comparația de egalitate poetică reluată, împreună cu antonomaza, figura de repetiție prin care un substanbtiv comun este folosit ca nume propriu, reliefează suplimentar incompetența, demagogia și inaptitudinea creatoare ale directorului de institut: „Dacă, în sfârșit ajungem la pasărea din gard și suntem destul de încăpățânați să ajungem, nu ne mai ajută mintea, suntem hodorogiți și obosiți, îmbătrâniți prematur, egali cu toți Poenarii...”.

          Prin epifenomen, trop de insistență, naratorul scoate din finalul sau din radicalul cuvântului una sau mai multe secvențe fonice, pe care le repetă, accentuându-le suplimentar: „sfârșit-șit-șit”, le fragmentează până la vocală: „cuvinte-inte-eeee” ori le parazitează prin reducerea la o silabă stereotipă, urmată de o interjecție onomatopeică: „rațiune-rație-ra- sfârrr”. Procedeul, introdus și de Nichita Stănescu în poezie, cufundă în derizoriu lexicul sentențios al viziunii comuniste despre lume.

          Recursul la repetiție prin poliptoton, substituție prin antonomază, ambiguitatea degajată de parcheză, expresivitatea comparației, insistența inclusă prin epifenomen, dar și prin trăsăturile imanente ale altor tropi: metaforă, asindet, antiteză, paralelism, climax anaforic ș.a., Augustin Buzura imprimă cuvintelor semnificații ce nu le sunt proprii. Prezența lor de-a lungul întregii acțiuni alcătuiește o structură de adâncime semnificativă a textului. Romancierul pare că se joacă. Dar jocul are o gravitate intrinsecă. Tropii și explorarea semanticii lor ludice sunt accesorii ale problematicii epice, conștient folosite, cu scopul de a crea un efect de inaderență la valorile ideologiei comuniste.

          Intertextualitatea

          La accentuarea derizoriului contribuie solidar intertextualitatea, realizată prin includerea în frază a numeroase fragmente ludice din folclor sau din jocurile copiilor: „nu-mi pică decât cărți mărunte, zărurele, și m-am săturat de ele, foaie verde de cucută, șapte fete ș-una slută, eu trebuie să dorm...”. Limbajul agramat al activiștilor de partid interfera cu fluxul sonor al repetițiilor lexicale și cu monotonia exasperantă a propagandei oficiale: „Jos cu cei ce vor război: jos!, jos! Eu pup poala popii popa pupă poala mea”; „Tovarăși, din punct de vedere oricât propun că ați înțeles. Hei rup. A-la-la-la”. Includerea amplifică expresivitatea frazei, iar intenționalitatea are o dublă consecință: transgresează realitatea extralingvistică într-un registru burlesc și ironizează limbajul ideologic cotidian. Intertextualitatea adaugă relatării o notă halucinantă de stranietate, iar, altădată, o hiperluciditate a trăirii și a observației, prin care naratorul se adresează deopotrivă imaginației și sensibilității naratarului. Punctele de suspensie și interjecțiile onomatopeice dramatizează imaginile, creând un sentiment de încordare și tensiune interioară. Menționez, sub acest aspect, secvența înmormântării. Împreună cu alții, naratorul duce pe umeri un sicriu. Plânsul sfâșietor, propozițiile rituale bolborosite de preot se suprapun peste sunetul obosit al clopotului, se intersectează cu melodia populară răspândită prin difuzoarele orașului, cu zgomotul pașilor pe caldarâm, cu durerea fizică și psihică a naratorului: „Tac... tac... tac... un pas... alt pas... încă un pas... umerii o să cedeze... pământul... mâinile pe pământ... Bang... Bang... păi când era, păi când era să trec la Ooltu... tac... tac... nu încă, nu mă doare... totul e durere sau nu există durere... Odihnește, Doamne, durerea... nu, poate că numai brațele, umerii, genunchii pot să doară... să trec la Oooltu... trebuie să rezist...”. Derulate periodic și suprapuse în memorie de nenumărate ori, imaginile creează o trăire ambiguă: Cine se află în sicriu? „Fata... Magdalena? Eu?... Eu cărându-mă pe mine însumi!”.

 

          Confesiune și relatare apersonală

          Naratorul trăiește constant scindarea personalității, provocată de un antagonism psihotic, diferend „profund ancorat în sufletul omenesc” – observa Otto Rank, analizând prezența „dublului” în literatura universală. Mihai Bogdan sesizase cu multă vreme în urmă dualitatea personalității sale: „eram, mai ales în momentele de oboseală – și acasă veneam întotdeauna obosit, enervat – victima propriilor mele complexe și nemulțumiri, a dublei existențe interioare”. În omul „viu, plin de energie – remarca Otto Rank – există un oaspete străin, un dublu mai slab, celălalt eu al său sub formă de Psyche”, prezență deseori contradictorie. Deseori, instanța narativă are sentimentul că realitatea extralingvistică este receptată „de un străin, un străin ce se fixase trainic în mine și mă neutralizase”.

          Scindarea se produce și în structurile sintactice, Augustin Buzura fracturează confesiunea analitică a personajului prin introducerea a două pronume diferite în interiorul aceleiași fraze: „eu” devine „el”, vocea subiectivă se transformă într-o relatare apersonală, neutră, la persoana a treia: „Aș fi vrut să mă admir, dar deodată, deosebit de clar mă îndepărtai iarăși de mine, auzise cu o neobișnuită neliniște zbârnâitul amețit al soneriei și, pentru a evita oboseala epuizantă, nelipsită după fiecare somn sau stare de veghe, automat, prins parcă într-o competiție cu el însuși, începuse să-și spună, de zeci de ori, exasperat, că trebuie să doarmă”. 

          După primele trei propoziții rostite la persoana întâi, identificabilă prin referința deictică „eu”, inclusă în desinența verbelor, naratorul introduce pe un spațiu limitat la alte câteva enunțuri perspectiva impersonală, mediată de conștiința unei priviri din exterior. Revenirea la persoana întâi și la perspectiva subiectivă se derulează identic: „nu întâlnise niciodată în privirea cuiva o ură atât de intensă, de pură, de neutralizantă. Îl privea cu o curiozitate sporită de luciditatea ce lua proporții și, știam, mi-ar fi fost suficient un singur gest...”.

          Fuziunea dintre „eu” și „el”, dintre eul subiectiv și eul neutru al celuilalt, are un dublu precedent. Cel dintâi, în poezia Pierdut în suferință de Mihai Eminescu. În primele opt enunțuri metrice, vocea lirică folosește pronumele personal „eu”: „Pierdut în suferința nimicniciei mele”, și persoana a treia singular în următoarele opt: „Căci ce-i poetu-n lume și astăzi ce-i poetu?”. Al doilea, în romanul Huliganii de Mircea Eliade: „Să fugă, să emigreze într-o țară unde nimeni nu-l va sili să câștige bani, nici să-și ia o slujbă onorabilă. Dacă aș avea curajul să sfârșesc, fugind. Mizeria cea mai cruntă aș îndura-o, dar să fiu singur. Să nu mă chinuie, să nu mă umilească”.

          Dincolo de virtuozitatea stilistică inclusă, singulară în proza autohtonă din a doua jumătate a veacului anterior, tehnica naratorială utilizată de Augustin Buzura are o dublă semnificație: stabilește o distanță critică între narator și realitatea extra-lingvistică evocată, iar prezența celuilalt „eu” semnalează alienarea personajului, străduința lui de a ieși din absurdul existențial. Conștient că trăiește într-o închisoare extinsă la dimensiunile unei țări sărăcite spiritual, precare economic și supravegheate permanent de Securitate, medicul își rememorează în 1970, cu acută disperare, „căderea în istorie” – cum se exprima Emil Cioran. Răzvrătirea inițială, urmată de resemnarea deprimantă prin care a acceptat însușirea studiilor sale de către directorul institutului, numai – observa Monica Lovinescu – „pentru a putea să-și continue cercetările, chiar fără a se bucura de rezultatele lor”, proiecția statutului profesional în viitorul apropiat, spaima trăită la gândul morții psihice – toate se strâng într-o dramatică destăinuire ce coboară spre adâncurile sinelui.

          Un verb „fără nuanțe”

          Verbalizarea interioară este pusă în relief prin verbe ce exprimă acțiuni și acte de voință, prin substantive și adjective ce accentuează apatia, oboseala fizică și psihică, prin emoția provocată de retrăirea evenimentelor, împreună cu deicticile apte să codifice reprezentarea spațio-temporală și structuri sintactice analitice, însoțite de procedee recursive.

          Din profunzimile inconștientului, se conturează o intenționalitate concretizată în reiterarea verbului „trebuie” la imperativ, gând și decizie ce nu mai pot fi amânate: „Acel trebuie îmi întreține ideea că voi putea, voi avea posibilitatea și, cât timp cuvântul mai are efect, mă bucur”. Instanța narativă imprimă verbului o acțiune realizabilă, consecința unei deliberări interioare: „Cuvântul acesta n-are nuanțe, nu poate fi mai mare sau mai mic, când îl pronunț mă oblig să rezolv definitiv ceea ce trebuie”.

          Mihai Bogdan are conștiința valorii lui. Ceilalți îl consideră, fără echivoc, superior înzestrat. El a avut și are ideile în procesul de cercetare științifică, întreaga retrospecție este o justificare a revoltei interioare și a deciziei aferente: hotărârea de a părăsi institutul. Aceasta este semnificația imanentă a verbului „trebuie”, verb caracterizat de A.J. Greimas un supramodelizator, „o formă de modificare a existenței acțiunii”. „Trebuie” instituie o dublă competență. Una pragmatică, prin care personajul se pregătește să acționeze: va renunța la rolul de „negru” al directorului Poenaru. Și o alta cognitivă, aptitudinea „de a emite judecăți asupra obiectelor-enunțuri despre lume”: confirmarea unei intuiții.

          În dimineața aceea de sâmbătă, doctorul Nicolae rostise o frază aparent bizară: „Ce te nemulțumește? De foame nu mori, glorie pe plan local ai, femeile nu te ocolesc. Un prieten ca mine, care-ți înghite orice palavre, care nu te toarnă la profesor și mai departe, care chiar te înțelege, ai...”. Propozițiile principale, sugerând conformismul, și atributiva penultimă, aluzia delațiunilor la director și Securitate, l-au alertat. Toate alcătuiau un indiciu plauzibil: prietenul, inconformistul de odinioară, se pregătea să se integreze în sistem. Acum, așteptându-l, voia să aibă confirmarea. Dar în sinea lui decisese și „trebuie” devine sinonim cu renunțarea la moartea psihică!

          Printr-un incitant demers analitic și un personaj memorabil, al cărui destin evoluează pe coordonate abisale, Augustin Buzura a creat o inserție în societatea totalitară autohtonă de o amploare neîntâlnită în proza dinainte de 1989. Verbalizarea interioară reliefează structuri caracteriale, dezvăluie reflecții profunde referitoare la cotidianul existențial, la realizarea profesională și descătușează o forță a observației de frapantă originalitate, ce conturează statutul ontologic al făpturii umane în societatea comunistă autohtonă.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.