top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow „Scriu dintr-o ardere interioară...” (Daniela Sitar-Tăut),nr.11-12 (186-187)nov-dec 2018
„Scriu dintr-o ardere interioară...” (Daniela Sitar-Tăut),nr.11-12 (186-187)nov-dec 2018 Print
Dec 10, 2018 at 11:00 PM

Daniela SITAR-TĂUT

„SCRIU DINTR-O ARDERE INTERIOARĂ,

DINTR-O DURERE ȘI O PATIMĂ 

CE NU SE POT ALINA”


O carte semnată de doi autori?... Ideea nu este chiar străină literaturii noastre. În anul 1920 apare un volum al lui Luky (Luca) Caragiale, fiul legitim, agreat de tată, ale cărui manifestări se află la polul opus celor ale lui Mateiu, o copie inversă, afabilă a inadaptatului, iubit de anturaj. Deşi scrie „versuri vag simboliste”, fiind un poet mediocru, ajunge coautor, alături de Ioan Dobrogeanu-Gherea, al romanului cu titlu oximoronic Nevinovăţiile viclene, amendat în epocă pentru lubricitate. Un al doilea exemplu, recrutat din contemporaneitate de astă dată, este Femeia în roşu, în care trei teoreticieni literari mizează pe proză într-un pariu cronologic în urma căruia realizează o primă variantă a cărţii, ce este elaborată în doar şaptesprezece zile. Romanul, scris de aceşti tripleţi auctoriali care se numesc Adriana Babeţi, Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăeş, este unul dintre textele de referinţă ale postmodernismului românesc, iar datorită texturii polifonice şi multitudinii de registre abordate sunt catalogate de către Mircea Cărtărescu drept un „origami prozaic postmodern”. În urmă cu ceva ani, doi tineri, Vlad Crişan, cu un doctorat în matematici la Cambridge, şi Radu Călin Taloş, ortoped bucureștean, mi-au solicitat să le fac prefața romanului lor de debut, Teoria Pas cu pas o panoramă, în cheie ludică și autoironică, a muieretului contemporan, amendată însă de cei  cantonaţi în clişee mentale pudibonde, care nu au putut să treacă peste câteva expresii sau sintagme, specifice argoului etudiantin, ce pot fi taxate drept lubrice. Precedente există, aşadar... Trilogia lui Teo Moldovan, Puzzle... în toate sensurile (Editura Ecou transilvan, Cluj-Napoca, 2017) este semnată și ea, aparent, de doi autori, Teo Banal&Van Teo Moldo, o trișerie auctorială ce vrea să potențeze însă ideea de dedublare a aceluiași arheu, căci protagoniștii fac parte din aceeași familie spirituală. Îl avem așadar, pe de o parte, pe Nicu Noratti (Nori-Noratti), cinquagenar, prozator bântuit de daimonul scriiturii, un lunatic, dar și un însingurat din tagma lui Toma Nour, un coureur, un homme à femme, ajutat de consoarta aflată pe plaiuri europene cu o rentă viageră, pentru a-și duce traiul printre prostituate și alcooluri, care sfârșește, absurd, într-o sinucidere ce nu mai era voită. Pe de altă parte, protagonist al celuilalt plan narativ este Ten, a cărui onomastică induce sugestia perfecțiunii pitagoreice, un om de afaceri prosper, căsătorit cu Loneliza (Lo), decepționată de aventurile lui succesive, căutat foarte, pentru generozitatea/ingenuitatea lui, de târfe versate și lolite decrepite. Un Don Juan de fauburg, în structura de suprafață, aflat într-o căutare, de extracție romantică, a acelei baudelairiene femme géante, urieșească în toate, pe care o descoperim în parte în profilul dramaticei Poema. Ambii sunt victime ale femeilor, fie direct – cum se întâmplă cu Nori, fie par racoursi, cum e cazul lui Ten, înșelat, ca un Ștefan Gheorghidiu, de propriile expectanțe, într-un pact erotic semnat multă vreme de unul singur.

Fauna penelată, ieșită parcă din hubloul lui Eugen Barbu, conjugă drame de subterană, ale celor aflați în zone promiscue ale realității, într-o groapă din care inocența este repudiată. Măștile circumstanțiale, dorința de a părea un/o alt-cineva, specifică totuși românilor, disimularea – relevată pe toate palierele vieții sociale, nimfomania, impotența, virilitatea proboscidiană, bisexualitatea, legăturile internautice, legiunea străină, lupanarele, dependența de droguri, furtul, mafia, lumea interlopă, electoratul, DNA-ul, evaziunile fiscale, violurile... liber consimțite, amorurile clandestine, cluburile de streaptease fac din Puzzle... în toate sensurile o panoramă a deșertăciunilor, în care impostura, frauda și liderii de mucava conviețuiesc (diz)armonic în această dulce Românie. Textul, cu efuziuni excesiv de lirice câteodată și dialoguri bulevardiere forțate pe alocuri, se dorește o autotcuprinzătoare, balzaciană Comedie umană, cu Scènes de vie acide, vitriolate, care denunță degenerescența valorilor, eticii și hegemonia financiară a unei camarile fără granițe într-ale abjecției. Prozatorul intercalează registrele narative, iar limbajul, deloc pudibond, capătă din când în când alura unui manual erotic argotic. Economia textuală, ce se întinde de-a lungul a 1500 de pagini, panoramează o poetică a disperării și un sindrom al ratării. Aceasta vădește faptul că Teo Moldovan este un scriitor de vocație, care și-a asimilat organic rețeta narativă a precedesorilor, creând un text care, fie și doar prin masivitate, ar trebui să atragă atenția și să se impună mai mult în peisajul beletristic contemporan.

Dramele maritale răzbat din cuplul Ten-Loneli. Consoarta, devotată, devine tot mai vocalică și opozitivă până la irațional la adresa soțului, în vreme ce acesta, ca un Don Juan, încearcă să descopere „diferența”, „alt-ceva”-ul în fiecare femeie polenizată. Supradimensionarea patosului erotic nu diminuează multitudinea alegerilor, acesta sperând, arghezian, să dezghioace, din flori de mucigai, „descoperirea creației, a femeii ideale”. Din această căutare rezidă și dualitatea, maniheismul selecției. Homme à femme, un hedonist selectiv, Ten alternează elitismul cu vulgul, cultura cu incultura crasă, rasarea cu depravarea.

Familiari foarte pentru maramureșeni sunt profesorul De Ignati, reporterul Tivi și „poetul cel mai apreciat din Cetate, Ionu’ Împăratuluiˮ, Ana Roja, jurnalistă la „Cronica”, „celebră pentru gafele ei monumentale”, Tede Arde − „fost parlamentar”, eminență cenușie și consilier-model(moder)ator al Kake Cheratină, „cel mai mare primar din nordul țării”, un autocrat, aflat sub papuc matern. Două momente rețin atenția în privința germenilor de poietică − interviul acordat Anei Roja, în care Nicu Noratti oferă accesul la laboratorul de creație al romanelor sale, prezent în capitolul Confesiuni, respectiv în Expunerea: „Scriu dintr-o ardere interioară, dintr-o durere și o patimă ce nu se pot alina. Din frustrare, cum spunea Marin Preda. Numai cine e frustrat va înțelege tristețea și dezamăgirea semenilor în luptă cu imobilismul și tarele sistemului exclusivist, ce elimină din start fericirea și împlinirea individului, în raport cu orgoliul și interesele de grup, ce domină, prin mijloace maloneste, societatea”. Aceleași idei, privitoare la creuzetul lui ideatic și tematic, mi le-a oferit recent autorul însuși: „Germenii sunt un mixaj al abordării societății deformate până la rădăcina ei: «în toate sensurile»: politic, social, derapaje amoroase, inepție și sarcasm peste tribulațiile acestui popor deformate de oglinzi virtuale în amalgamul unor situații-limită. Psihologicul, meditațiile inerente, fac parte din apanajul individului debusolat, care recurge la anestezieri bahice pentru o falsă renaștere, ca o iluzie a reinventării pe sine”. Ideea atotcuprinderii este semnalată în titlul secund al cărții. Din artileria diacribică nu e eludat nici statutul scriitorului, prozatorul amendând vituperant corupția și prostituția editurilor care, gonflabil, promovează pigmei valorici pentru creșterea veniturilor. Analistul remarcă percepția diferită a condeierilor, care în Occident sunt elogiați, în vreme ce aici scriitorul este diagnosticat drept o specie subliminală, aerată și aeriană, derapată etic și mereu narcotizată bahic. În pofida avertismentului inițial, „O ficțiune care n-are nimic comun cu realitatea”, Teo Moldovan își brodează evenimentele pe canavaua unei contemporaneități decelabile, personajele colaterale eroilor sunt recognoscibile și tratate cu sarcasm și ironie, indiferent de casta politică pe care o frecventează/vampirizează.

Unele personaje din fauna culturală băimăreană sunt, în pofida onomasticii ușor alterate, recognoscibile. Destinul participanților la acest criss-cross narativ este semnalat lapidar în post-scriptum. Decepționist, romanul se transformă redundant într-o analiză etnopsihologică a românismului, niciodată laudativă. Profilul României eterne, cu peisaje basmice, este și el, sardonic și amar deopotrivă penelat, într-o radiografie lucidă a futilității, a speranței de-a schimba ceva: „România, în țara corupției endemice, disensiunilor dintre Diavolii Tasmanien autohtoni, a devenit neguvernabilă. Fără personalități forte, s-a demonstrat încă o dată, vulnerabilitatea acestui popor născut din abis, contaminat de maladia incurabilă a demolării frate pe frate, prin stupiditatea-i, până la anularea șansei de existență”. Toponimele, ușor metamorfozate, sunt și ele ușor de recunoscut. Satira relevă sardonic o realitate alarmantă, din care concordia este repudiată și se ajunge la schisme traumatice ireconciliabile în sânul aceleiași nații: „Disocierea românilor de români este ceva uzual la acest popor”. Naratorul operează distilări temporale, prin regresiuni într-un trecut beatnic, guvernat de imaginea maternă, re-compunând, secvențial, Odiseea lui Ten, din copilărie, adolescență, armată făcută la Orăștie, amorurile succesive, sinuozitățile manageriale, antreprenoriale, până la decesul real, survenit la Viena, într-un accident naval, după ce mai fusese înhumat/înmormântat o dată în țară, după dispariția într-o viitură. Ten este și un bun observator politic, amendând oratorismul calp al politicienilor, lipsa de consistență a justiției, „într-un sistem legislativ corupt, unde interesele politice fac legea și degringolada politică debusolează societatea”. Din rețeptarul narativ nu lipsesc nici analizele geopolitice, scriitorul dovedindu-se și aici un observator deloc diletant, care intuiește mobilurile ascunse din spatele declarațiilor liderilor superputerilor mondiale, precum și inconștiența României de a amplasa scuturi antirachetă la doar 300 km de Moscova. Obama, Putin, Rogozin, voalat penelați, sunt contrabalansați de Băsescu-Besse, Mele, guvernatorul BNR-ului, Mircea Minescu, C.T. Pope sau Udrea, ca locatari firești ai acestui bal mascat și puzzle narativ al demistificării. Pentru a contura mai pregnant acest profil al ratării, autorul își anihilează ambii protagoniști. Deși majoritatea fabulelor se petrec pe tărâm valah, cu incursiuni într-o Moldovă și mai decrepită încă, personajele lui Teo Moldovan circulă pe un mapamond pe care-l... românizează. Fie că e vorba de Canada sau Franța, românii reușesc să se individualizeze. À rebours însă. Situațiile plonjează în grotesc și caricatural. Cultivând tehnica palimpsestului și a colajului, Teo Moldovan inițiază deseori și voiaje culturale sau geografice, în zone pitorești, exotice sau elitiste, textul fiind întreținut de vocația empatică și comparatistă. Capitolele arondate Canadei, Coastei de Fildeș sau Congo-ului, alături de relevarea contextelor geopolitice se transformă în veritabile cursuri de supraviețuire, social-sociologice în asemenea habitate, fie că e vorba de trimiteri sau personaje livrești, cum sunt Anna Karenina sau Vronski, Maitreyi și Allan/ Mircea Eliade, fie de personalități ale culturii române, aflate în cimitirele Montparnasse sau Père Lachaise, morți în exil, precum Constatin Brâncuși și moștenitorii lui, Alexandru Istrate și Natalia Dumitrescu, Eugen Cioran, Tristan Tzara, Elvira Popescu, Martha Bibescu-Lahovary etc. Vis canadian pare un decupaj buf și caricatural. Nimfomana Boema, ex-amantă a lui Ten, rebotezată Him/Himera Hali, plecată în Canada pentru a-și urma amorul internautic cu mulatrul Charmin Torme, va ajunge femeie de serviciu la un colegiu catolic privat, Notre-Dame de Sacre Coeur, unde este surprinsă în plin elan sexual cu portarul puritanei instituții. Episodul dezvinovățirii în fața directorului instituției, oripilat de „actele de profanare din interiorul ei, conform credinței, normelor de conduită și etică socială” prin umor, dialoguri, inocență mimată și absurd amintește de sprințarul muieret din prozele lui Marian Ilea. Universul tematic, luxuriant ne dezvăluie dispariții misteroase, șantaje, inflamări afective contrafăcute, ură, vendetă, metamorfoze identitare, accente de mister și policier, trădări, iubiri, substituții, într-un limbaj ce, în funcție de locutor, glisează dinspre (hiper)neologic, cu infuzii barbarizante, neadaptate încă limbii române, accente rom/franglais, limbaj colocvial, argotic, limbă literară standard. I-am sugera autorului să încerce o condensare epică, situațională și dialogală, care ar facilita, pentru lector și scriitor deopotrivă, expozeul narativ. Un singur personaj, Tyrageti, resuscită speranța că etica și lupta pentru clauza identității naționale nu sunt cauze calpe în contemporaneitate. Stoic și persuasiv, liderul moldav este mânat de idealuri patriotice oneste, de extracție pașoptistă, unionistă și, alături de Paula, reușește să întreprindă reforme educative și sanitare la Chișinău.

Radiografia contemporaneității, realizată în cheie pamfletară, conferă un suflu viril scrierii, excavând cu acribie adevăruri ce nu se vor spuse: manipularea prostimii, corupția formatorilor mediatici de opinie plătiți, guvernarea francmasonic-iudee, declinul meritocrației și invazia purulentă, în arena decizională, a ciocoilor semidocți. Morbul lucidității, al autoscopiei transferat porte-parole-ului auctorial Ten face din protagonist o entitate dilematică, ce simte, epidermiologic, a-normalitatea generalizată, un erou in-actual și in-comod, aidoma spadasinilor ideilor camilpetrescieni.

 

1 febr 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.