top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Varia arrow Gheorghe Pârja în dialog cu scriitorul Arcadie Suceveanu, nr. 11-12 (186-187), nov-dec 2018
Gheorghe Pârja în dialog cu scriitorul Arcadie Suceveanu, nr. 11-12 (186-187), nov-dec 2018 Print
Dec 12, 2018 at 10:00 PM

 

GHEORGHE PÂRJA ÎN DIALOG CU SCRIITORUL

ARCADIE SUCEVEANU

 MARAMUREȘUL ERA PENTRU NOI

UN SPAȚIU APROAPE MITIC”

 

Scriitorul Arcadie Suceveanu este președintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Ne știm de aproape trei decenii. I-am urmărit aparițiile editoriale, mi-a dăruit cărțile dumisale la manifestările literare din spațiul limbii române, unde ne întâlneam. Ne-a apropiat tocmai dorința de a descoperi o vreme tăcută, când știam unul de altul, dar nu am avut cum să ne întâlnim. Știam că este un nume de referință literară și patriotică în Bucovina de Nord. Apoi a coborât la Chișinău. În acest an de răscruce, 2018, am bătut drumul spre Basarabia de două ori. Apoi Arcadie a venit în zona Maramureșului, în septembrie, anul acesta. Așa s-a conturat acest dialog, cu referire mai ales la perioada cernăuțeană. 

***

       Gheorghe Pârja: Dragă Arcadie, păstrez  la loc de cinste întâlnirea noastră de la Cernăuți din aprilie 1990, care, pentru mine, a reprezentat o deschidere spre o lume despre care știam câte ceva, dar nu o cunoșteam concret în niciun fel. Ajungeam, parcă era un vis, în orașul în care a învățat Eminescu, unde a debutat Lucian Blaga. Prin Maramureș, numele orașului era amintit rar, mai ales de cei bătrâni, și era legat de campanii militare. Pentru generația mea, Cernăuțiul era un oraș de departe, care a fost în corpul statului român, dar istoria i-a fost potrivnică. Cert este că se tăcea aprig despre  Bucovina de Nord. Ce știați voi despre România? Despre Maramureș?

       Arcadie Suceveanu: Istoria ne-a fost mai întotdeauna potrivnică nouă, românilor. Marii monștri imperiali ne-au fragmentat și ne-au divizat trupul, dar nu au reușit să ne distrugă spiritul și ființa. Codul genetic nu poate fi schimbat, oricât ar fi încercat și mai încearcă și astăzi unii s-o facă, căci în el e lucrarea lui Dumnezeu. În anii de ocupație sovietică, România era pentru noi o țară interzisă, un spațiu tabu. Dar tocmai această situație a declanșat în straturile ascunse ale ființei noastre acea energie ancestrală ce ne-a ajutat să rezistăm și să supraviețuim. Interdicțiile au avut asupra noastră efectul fructului oprit, care, așa cum se știe, este râvnit cu și mai multă înverșunare. Noi am fost întotdeauna români, trăiam și simțeam românește, cumpăram cărți românești din toate orașele fostului imperiu pe unde aveam prilejul să călătorim, ascultam de dimineață până seara posturile de radio și TV românești, eram la curent cu toate noutățile din literatura din dreapta Siretului și a Prutului. Maramureșul era pentru noi (și azi rămâne la fel) un spațiu aproape mitic, în care se află rădăcinile noastre ancestrale, o mirifică zonă folclorică din care răzbăteau până la noi vocabulele unui grai încărcat de miresme și sonorități nemaiauzite, ritmurile dansatorilor de pe valea Izei, vocea inimitabilă a fraților Petreuș, Nicolae Sabău, Petre Săbădeanu... Noi, românii din Bucovina, știam bine că miticul Zimbru, al cărui cap fusese zidit în vechea stemă a Moldovei, venise din „Maramu” și nu din altă parte, gonit peste munți de vânătorii lui Dragoș Vodă...

 

Gh. P.: Știu că ești născut într-o așezare rurală, căreia-i porți numele. Cum erau copilăria și școala în sat? Știai ceva despre Ion Creangă?

A. S.: M-am născut în satul Suceveni, rebotezat de sovietici după război în Șirokaia Poliana (Poiana Lată, cum ar veni în rusește), sat românesc sută la sută, așezat pe valea Siretului, la 45 de kilometri de Cernăuți, pe direcția Cernăuți-Rădăuți, foarte aproape de Putna lui Ștefan cel Mare. Suceveanu nu e un pseudonim, e numele meu adevărat, îl poartă aproape un sfert din consătenii mei. Copilăria mi-a fost plină de lipsuri materiale, dar bogată în jocuri și eresuri, „șturlubatică și senină”, foarte asemănătoare cu cea a lui Nică al lui Ștefan al Petrei din Humulești. Pe Creangă l-am studiat în școală, poveștile lui ni s-au transmis din generație în generație, pe cale orală, iar Amintiri din copilărie a fost prima carte pe care mi-am cumpărat-o pe bănuții adunați din colindat, ea fiind și piatra de temelie a bibliotecii mele personale.

 

Gh. P.: Studiile universitare le-ai făcut la Cernăuți. Te-ai pregătit pentru a fi profesor. Ai practicat câțiva ani această meserie. Care era atmosfera universitară? Ce profesori ai avut?

A. S.: Am studiat la Universitatea din Cernăuți între anii 1969-1974, absolvind Facultatea de Filologie, secția Limba și literatura „moldovenească” (noi, cei din Bucovina, chiar dacă eram atestați în actele civile ca români, limba în care studiam se numea, în chip paradoxal, „moldovenească”). Dar inițial nu avusesem de gând să mă fac profesor de școală, încă din cei mai fragezi ani ai copilăriei și ai adolescenței eram stăpânit de ambiția de a ajunge scriitor. După absolvire însă, așa cum cei de la conducerea ziarului regional „Zorile Bucovinei” (pe atunci unica publicație de limbă română din Nordul Bucovinei) s-au opus să mă angajeze în redacție, am fost nevoit să plec la țară, în comuna Horbova, o localitate de lângă Herța, unde am fost profesor de limba și literatura română timp de cinci ani. La facultate am avut parte de profesori buni, cu multă carte, cei mai mulți dintre ei având studii făcute în interbelicul românesc – Vasile Levițchi, Zinaida Peniuc, Mihail Dăscălescu, Mihailo Ivasiuc, Grigore Bostan, Alexandrina Cernov ș.a. În ciuda interdicțiilor de tot felul, în special de ordin ideologic, și a mediului ostil în care trebuia să creștem și să ne instruim, atmosfera din anii studenției cernăuțene a fost una de emulație creatoare. La facultate, apoi la ziarul „Zorile Bucovinei” exista un cenaclu, patronat mai mulți ani de Vasile Levițchi, profesorul și mentorul nostru, pe atunci scriitor deja consacrat și un redutabil traducător din literaturile rusă și ucraineană. De la librăria „Drujba”, care, conform canonului ideologic al vremii, avea câte o secție cu cărți din literaturile țărilor K.A.E.R-ului, ne cumpăram cărți românești, reușind astfel, unii dintre noi, să ne facem biblioteci uriașe. Învingând mari piedici și dificultăți, eu și colegii mei cernăuțeni ne publicam din când în când poeziile și articolele de critică literară atât în ziarul nostru regional, cât și în ziarele și revistele de la Chișinău.

 

Gh. P.: Când și cum s-a întâmplat miracolul scrisului? Ce modele literare ți-au fost călăuză?

A. S.: Am început să scriu poezii încă în anii de școală. Citeam poeziile „clasicilor literaturii sovietice moldovenești” din manualele și crestomațiile de atunci și îmi ziceam: „așa și eu pot scrie”. Și am încercat. Și am scris... Dar la modul „serios” am început să scriu sub influența poeziei lui Vasile Levițchi, poetul născut în Carapciu-pe-Siret, o comună învecinată cu Sucevenii mei. Mai târziu, la facultate, tot profesorul Levițchi a fost acela care mi-a deschis uși spre cunoașterea literaturii române și universale, mi-a pus în față marile modele ale poeziei românești clasice și contemporane.

 

Gh.P.: În ce împrejurări ai luat cunoștință de poezia contemporană din România? Cărțile autorilor români ajungeau la Cernăuți?

A. S.: Încă în primii ani de studenție am început să-mi formez o bibliotecă personală, din care nouăzeci la sută din cărți erau românești. Frecventam Biblioteca Universității, foarte bogată, în care se mai păstrau vechile fonduri de carte românească din perioada interbelică. Citeam, destul de regulat, revistele „România literară” și „Luceafărul”, uneori și „Contemporanul”, pe care le primeam pe căi ocolite, în colete poștale, tocmai de la Moscova și Orenburg, nouă fiindu-ne interzisă la Cernăuți abonarea la ziare și reviste românești. Astfel, eu și colegii mei de ideal poetic ne ambiționam să ne ținem conectați la literatura din România, încercând să ne perfecționăm limba și stilul, să ne sincronizăm cu demersurile colegilor de generație. Descopeream, mai mult pe cont propriu, ca pe niște noi continente sau ca pe niște fascinante insule poetice, marile nume și cărțile de poezie emblematice din acea perioadă: Necuvintele, Oul și sfera de Nichita Stănescu, Tinerețea lui Don Quijote de Marin Sorescu, Infernul discutabil, Imnele Transilvaniei de Ioan Alexandru, Călcâiul vulnerabil, A treia taină de Ana Blandiana, Vine iarba de Ion Gheorghe, Omul cu compasul de Ștefan Aug. Doinaș, Gloria ierbii, Ierbar de nervi de Gheorghe Tomozei, Rod III de Cezar Ivănescu, Inel cu enigmă, Diotima de Mihai Ursachi, Elegii de când eram mai tânăr de Mircea Dinescu, Umbria de Adrian Popescu, Altoiuri de Dinu Flămând etc., etc.

 

Gh. P.: Deși ne-am format cultural într-un sistem neprielnic libertății de expresie, totuși am spart crusta dăunătoare. Se știa, la noi, că sistemul de la Cernăuți era mai aprig și, iată, ai ajuns un nume de referință în spațiul poeziei românești. Explică-ne cum s-a întâmplat devenirea?

A. S.: Parafrazându-l pe Ion Caraion, dacă nu greșesc, aș putea și eu să afirm că „poezia poate fi mai puternică decât un imperiu”. Numai marea credință în forța cuvântului și a poeziei m-a ajutat să înving acele forțe ostile și subversive ce se opuneau afirmării unui tânăr intelectual român din Bucovina acelor timpuri. Și, bineînțeles, schimbările survenite în istorie odată cu perestroika și cu revoluția română din decembrie 1989. Întâlnindu-se, acești doi factori atât de importanți au făcut posibilă realizarea idealului din tinerețe – integrarea scrisului meu în contextul general al literaturii române.

 

Gh. P.: Evocă, te rog, figura legendară (pentru mine) a lui Vasile Levițchi, din perioada cernăuțeană, în casa căruia am împlinit vârsta de patruzeci de ani (27 aprilie 1990), care mi-a dăruit atunci romanul Cevengur al lui Platonov, cu o măgulitoare dedicație. Era transpus de el din rusă în română, scris cu litere slave. Așa răzbăteați spre limba română? Cum ați ajuns la grafia latină?

A.S.: Vasile Levițchi a fost o figură providențială pentru românii din Nordul înstrăinat al Bucovinei, un adevărat simbol al rezistenței românești în anii totalitarismului comunist. El a fost primul mare intelectual și scriitor român care a spart acea „crustă” ostilă și nocivă în care ne aflam închistați. Memoria noastră, a celor care l-am cunoscut și i-am fost aproape, îi păstrează intactă imaginea de intelectual desăvârșit, ținuta demnă și delicată de om „subțire”, care a avut cultul cuvântului bine scris și frumos rostit. Era un om cu charismă, cu o nedezmințită autoritate morală, de care contextul, oricât de îndoctrinat și ostil, nu putea face abstracție. În perioada când l-ai cunoscut, el fusese deja îndepărtat de la catedră și pus, cum se zice, pe linie moartă, iar pentru a putea supraviețui era nevoit să salahorească la traducerea unor cărți din limbile rusă și ucraineană. Cevengur era unul din multele romane pe care le-a transpus în română. Această traducere, ca și multe altele semnate de el, rămâne și azi valabilă. Iar editurile din România ar face bine dacă, transpunându-le din alfabetul chirilic în cel latin, le-ar reedita. Cât privește revenirea la grafia latină, ea face parte din lunga poveste a supraviețuirii  și a regăsirii identității noastre românești. E o istorie cu multe pagini, pe care vom avea poate răgazul să le răsfoim altădată...

 

Gh. P.: Aveați cenacluri? Erau prietenii literare la Cernăuți?

A.S.: În primii ani ai studenției mele cernăuțene existau două cenacluri – cel de la Facultatea de Filologie și cel de la ziarul „Zorile Bucovinei”. Dar în scurt timp, și anume în perioada când începuseră să formeze și să propulseze tot mai multe talente tinere, ele au fost, unul după altul, închise. De ce? Știam cu toții de ce, deși nu ne-a dat nimeni nicio explicație coerentă. Atunci, noi, câțiva prieteni mai „insurgenți”, coalizându-ne sub stindardul poeziei, am format un cenaclu mai restrâns numeric, de fapt un mic grup poetic semiclandestin (Ilie T. Zegrea, Ștefan Hostiuc, Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu, subsemnatul și, din când în când, Mircea Lutic și Dumitru Covalciuc), care se întrunea periodic în garsoniera lui Ilie și a doamnei sale Nița, sau acasă la profesorul Levițchi. Acolo, călăuziți și supravegheați de domnul profesor, ne citeam noile producții poetice, făceam analiză aplicată pe texte, discutam literatură ori ascultam muzică (românească, desigur), polemizam și învățam mersul „pe muchie de cuțit”... Prieteniile literare care s-au format între membrii grupului nostru atunci, în acele momente cruciale, nu vor dispărea niciodată, ele fac parte din categoria celor „providențiale”, „definitive”...

 

Gh. P.: Unde se manifestau publicistic scriitorii din Bucovina de Nord? Erau reviste, edituri?

A.S.: În afară de „Zorile Bucovinei”, la Cernăuți nu existau pe atunci alte publicații în care să ne putem publica textele. Ce-i drept, mai exista o mică secție de carte românescă în cadrul Editurii Karpati din Ujgorod, unde erau tipărite anual și câteva titluri destinate minorității românești din Bucovina, în special broșurele pe teme agricole sau ghiduri turistice; între acestea, o dată la doi-trei ani apărea și câte o plachetă de versuri semnată de autorii locali. La această editură, Vasile Levițchi a reușit să-și tipărească, în 1965, placheta de versuri Preludiul primăverii – prima carte în grafie latină. A fost un adevărat miracol, care însă nu s-a mai repetat... Tot acolo am debutat mai târziu și noi, cei mai tineri – Zegrea, subsemnatul, Tărâțeanu, Gociu. Dar în afară de Cernăuți, noi mai aveam o șansă – Chișinăul. Aici apăreau mai multe ziare și reviste în limba „moldovenească”, erau mai multe edituri, erau scriitori și editori cu suflet nobil, care mai lăsau din când în când câte o ușiță deschisă și pentru frații lor bucovineni...

 

Gh.P.: Ce te-a determinat să dai Cernăuțiul pentru Chișinău?

A.S.: În anii când eram profesor la Școala Medie din comuna Horbova (1974-1979), începusem să public intens la Cernăuți și la Chișinău, iar grupul nostru poetic devenise foarte activ. Eram monitorizați de „organe”, umbra lor ne însoțea peste tot. Purtam pe fila biografiei noastre dangaua de „naționaliști români”. Tentativele mele, repetate ani de-a rândul, de a mă angaja la „Zorile Bucovinei” sau la Radiofuziunea regională, în redacția de emisiuni în limba română, n-au dat rezultate. Iar pe la începutul verii lui 1979, profesorul Levițchi mi-a sugerat să plec la Chișinău – aflase că mi se pregătea „ceva rău” și era mai bine dacă dispăream din Cernăuți. Și el, și noi toți eram obsedați de moartea tragică a lui Ilie Motrescu, poetul și ziaristul de la „Zorile Bucovinei” care, în vara anului 1969, la vârsta de 27 de ani, a fost ucis și aruncat în apele Prutului, în condiții suspecte, neelucidate nici până azi. În aceste condiții, mi-am îmbrățișat fetița de cinci ani și soția tânără și, în seara zilei de 13 august 1979, am urcat în autobuzul Cernăuți-Chișinău...

 

Gh.P.: În urmă cu opt ani ai fost ales președinte la Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Am trecut pragul instituției pe care o conduci. Este o onoare pentru scriitorii basarabeni. Ca poet, rămân la părerea lui Alex. Ștefănescu: „Adevăratul Arcadie Suceveanu trebuie căutat în acele poeme de un remarcabil fast baroc. Are aptitudinea de a face din poezie un spectacol de gală, aducând o contribuție prețioasă la dezvoltarea literaturii române nu numai de acolo, ci și de aici. De oriunde”. Cum împaci administrația cu creația?

 

A.S.: E greu, e tot mai greu în condițiile noastre să împaci aceste două dimensiuni existențiale. Dar iată că mă încăpățânez, de ani buni, să le împac, croindu-mi și răscroindu-mi mereu timpul, scurtându-mi și ajustându-mi zilele, orele de somn și odihnă, concediile, deplasările... Dar cunoști și tu destul de bine, iubite Poete și Prietene, asemenea situații, ai trăit și tu ani îndelungați în condițiile când trebuie să conjugi scrisul cu alte obligații și preocupări...

 

Gh.P.: Acest dialog a fost stârnit de prezența ta la Desești, în Maramureș, unde ai fost încununat cu Marele Premiu „Nichita Stănescu”, având ca predecesori poeți din Ungaria – Szentmartony Janos, președintele Uniunii Scriitorilor, Adam Puslojic, Nicolae Dabija, Ilie Zegrea, Ana Blandiana, Ion Mureșan, Moshe Itzhaki (Israel) și încă opt poeți din România. Cum apreciezi această aventură lirică pe covorul de iarbă al curții mele părintești?

 

          A.S.: E o „aventură” sublimă, e un „covor” prețios, pentru că pe el au călcat oameni dragi, oameni aleși, așa cum sunt părinții tăi, așa cum sunt atâția și atâția poeți pe care îi iubesc și îi admir. Festivalul pe care reușești să-l organizezi an de an a devenit o „marcă” poetică, iar comuna Desești apare astăzi ca un punct luminiscent pe harta literaturii române. Mă simt onorat, mai mult mă consider un privilegiat că am fost la Desești, unde am fost încununat cu Marele Premiu „Nichita Stănescu”. Apreciez ca pe un adevărat gest de noblețe și frățietate faptul că reușiți să-i aduceți la această sărbătoare a comuniunii literare și pe poeții români din afara granițelor actuale ale României. Or, așa cum spunea Călinescu, „literatura română este una și indivizibilă”, oriunde s-ar afla exponenții ei.

 

 

pag 1 ianuarie 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.