top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Fascinația povestirii (Gheorghe Glodeanu), nr. 1(188), ianuarie 2019
Fascinația povestirii (Gheorghe Glodeanu), nr. 1(188), ianuarie 2019 Print
Ian 28, 2019 at 10:00 PM

 

Gheorghe GLODEANU

FASCINAȚIA POVESTIRII

 

Opera de imaginație a lui Panait Istrati (1884-1935) este grupată în trei mari cicluri legate între ele prin prezența aceluiași personaj narator și martor, scriitorul Adrian Zografi. Este vorba de Povestirile lui Adrian Zografi, Copilăria și adolescența lui Adrian Zografi  și Viața lui Adrian Zografi. Chira Chiralina este cartea de debut a lui Panait Istrati, o carte în măsură să atragă atenția cititorilor din Occident și să îl impună ca scriitor. Romanul a apărut mai întâi în limba franceză, la Editura Rieder din Paris, în 1924, în colecția „Prozatori francezi contemporani”, cu o prefață semnată de către Romain Rolland, recomandare prestigioasă, în măsură să decidă destinul cărții. Versiunea românească a romanului a văzut lumina tiparului în toamna aceluiași an, într-o traducere foarte slabă, ce a denaturat maniera de exprimare a personajelor, de unde și reacțiile vehemente ale autorului. Drept consecință, Panait Istrati decide să se ocupe personal de tălmăcirea scrierilor sale. Ca urmare a acestui deziderat, versiunea re-creată în limba română a romanului a apărut abia în 1934, la un deceniu de la tipărirea versiunii franceze, într-o perioadă de glorie deplină a romanului românesc. Panait Istrati este primul scriitor român care reușește să facă o importantă carieră internațională, contribuind la europenizarea literaturii române. Mai mult, prozatorul se afirmă mai întâi ca scriitor de limbă franceză, impunerea pe tărâm național realizându-se abia mai târziu. Depășirea provincialismului se realizează și la nivelul tematicii asumate, întâmplările povestite desfășurându-se doar parțial pe tărâm autohton, personajele romancierului devenind niște cetățeni ai universului.

          Deja titlul prefeței semnate de către Romain Rolland este în măsură să atragă atenția asupra unui scriitor ce reușește să aducă un univers insolit în literatura occidentală dintre cele două războaie mondiale. Cunoscutul romancier francez își numește confratele sosit din România „un Gorki balcanic”. El povestește maniera dramatică în care l-a cunoscut pe Panait Istrati, în 1921, după tentativa de sinucidere a acestuia. Printre obiectele găsite asupra omului ajuns la disperare s-a găsit și o scrisoare adresată lui Romain Rolland. Angajații spitalului din Nisa i-au trimis mesajul, un mesaj care îl marchează puternic pe reputatul romancier francez, deoarece descoperă în el „zbuciumul geniului”. Scrisoarea îi apare asemenea unui „pârjol cotropitor peste câmpii”. Este vorba de „spovedania unui nou Gorki, din țările balcanice”. Cum sinucigașul scapă cu viață, romancierul dorește să îl cunoască și, după un intens schimb epistolar, cei doi devin prieteni. Prozatorul rezumă apoi existența plină de aventuri extraordinare trăită de către acest hoinar posedat de demonul pribegiei, în care identifică „trebuința lacomă de a cunoaște și de a iubi”. Deși lipsite de mijloace materiale, rătăcirile labirintice prin Egipt, Siria, Beirut, Liban, Orient, Grecia și Italia duc la acumularea unei bogate experiențe de viață, ce se va converti, ulterior, în text. Printre modelele spirituale ale scriitorului în devenire sunt amintiți „maeștrii ruși” și „scriitorii Occidentului”.

          Panait Istrati este un autodidact ce se formează prin lecturi și care se impune mai mult prin forța talentului decât printr-o formație culturală solidă. El este considerat un scriitor înnăscut, „un povestitor din Orient”, care participă intens la evenimentele relatate, fiind fascinat de ele. Odată începută, nimeni nu știe dacă povestea ține o oră sau o mie și una de nopți. Acest demn continuator al Șeherezadei este considerat un povestitor genial, care, după modelul celebrelor povești orientale, reușește să impună în centrul interesului lumea mirifică a Dunării și a Bărăganului. Fascinația povestirii se dovedește atât de puternică încât, deși aflat în pragul sinuciderii, autorul scrisorii își întrerupe jelania pentru a relata „două întâmplări glumețe din viața sa trecută”.

          Având certitudinea că a descoperit un talent autentic, Romain Rolland își îndeamnă mai tânărul discipol să scrie, adică să își transpună povestirile pe hârtie. Este vorba de niște relatări neobișnuite, inspirate din biografia senzațională a scriitorului. O viață și o operă dedicate prieteniei, deoarece scriitorul nutrește un adevărat cult al prieteniei autentice. Ca și în cazul lui Liviu Rebreanu, marele model al artei rămâne, și pentru Panait Istrati, viața. Diferă însă, în mod radical, atât realitatea de la care pornesc cei doi mari scriitori, cât și maniera de a o reflecta. În deplină consonanță cu viziunea sa despre artă, personajele povestitorului sunt selectate din „amintirea chipurilor întâlnite”. Fiecare protagonist poartă o taină, pe care scriitorul încearcă să o descifreze. În ceea ce privește structura romanului, Romain Rolland mai are o observație pertinentă. Prozatorul menționează faptul că „fiecare capitol de roman constituie un fel de nuvelă”. De fapt, nu o nuvelă, ci o povestire sau o suită de povestiri independente. Mai târziu, un alt cunoscut prozator român, D. R. Popescu, va proceda la fel în romanele ciclului F, construindu-și cărțile sub forma unor capitole-nuvele. Semn de maximă apreciere, deținătorul Premiului Nobel pentru Literatură afirmă că „trei sau patru din aceste nuvele, din volumele pe care le cunosc, sunt demne de maeștrii ruși”. Iar acest lucru nu este puțin atunci când vorbim de un autor aflat la început de drum! Originalitatea narațiunilor este explicată în felul următor: „Ele se deosebesc prin temperament și lumină, prin decizia spiritului, prin acea veselie tragică, acea voioșie a povestitorului, care-și liberează sufletul muncit”.  Nu în ultimul rând, autorul prefeței menționează că „omul care a scris aceste pagini așa de vii, a învățat singur franțuzește, acum șapte ani, citind pe clasicii noștri”.

          Pe lângă recomandarea elogioasă a lui Romain Rolland, Panait Istrati simte nevoia să așeze în fruntea romanului Chira Chiralina un text cu încărcătură po(i)etică, în măsură să îi explice opera. Pe urmele maestrului său spiritual – pe care nu ezită să îl numească prieten –, prozatorul vorbește despre necesitatea de a dezvălui tematica generală a cărților sale. Mărturisește că nu s-a gândit niciodată că va trebui să ofere explicații legate de propria sa operă. Excesiv de modest, recunoaște că nu este „un scriitor de meserie” și crede că nu va deveni niciodată. În câteva destăinuiri cu valoare po(i)etică, Panait Istrati vorbește de rolul pe care l-a avut întâmplarea în devenirea lui artistică. Se consideră o descoperire a lui Romain Rolland, o veritabilă creație a acestuia. Mărturisește că, pentru a putea scrie, are nevoie de stima marelui model, o stimă ce se poate cuceri doar prin elaborarea unei creații de real prestigiu. Autorul cunoscutului roman-fluviu Jean-Christophe este cel care îl îndeamnă să scrie, să realizeze o operă. Aceasta deoarece, în viziunea deținătorului Premiului Nobel pentru Literatură, creația este mai durabilă și mai importantă decât omul care se ascunde în spatele ei. Dacă stimulentul spiritual al scrisului vine de la Romain Rolland, cel material i se datorează generosului prieten Gheorghe Ionescu. Drept consecință, povestirile lui Adrian Zografi nu i se datorează doar lui Panait Istrati, ci și celor doi prieteni care l-au îndemnat să scrie. Extrem de rezervat, autorul consideră că nu este în stare să facă nimic deosebit: „Lăsat în seama mea, eu nu sunt în stare să fac altceva decât să zugrăvesc case, să fac fotografii în plin aer și alte treburi comune, la îndemâna tuturor”. Fiind vorba de un scriitor realist prin excelență, este important de relevat rolul jucat de arta fotografică în opera lui Panait Istrati. Fapt cert, aceasta l-a ajutat în descrierea decorurilor exotice pe care le-a cunoscut, dar și în portretizarea personajelor.

          În continuare, prozatorul schițează profilul spiritual al lui Adrian Zografi, dublul său de hârtie. Acesta este înfățișat drept un tânăr fascinat de lumea mirifică a Orientului, de unde apropierile posibile de o serie de creatori precum Mateiu I. Caragiale și Ion Barbu. Asemenea autorului însuși, personajul este un autodidact, „care-și găsește Sorbona unde poate”. Cu alte cuvinte, după celebrele cuvinte ale lui Gore Pirgu, cunoscutul personaj matein, scriitorul nu se formează în biblioteci, ci la „școala vieții”. Ca orice om obișnuit, acesta „trăiește, visează, dorește multe lucruri”.  Abia după acumularea unei bogate experiențe de viață, el va avea curajul să exprime judecăți de valoare și va cuteza să spună că „multe lucruri sunt rău făcute de oameni și de Dumnezeu”. Sunt cuvinte din care răzbat viziunea despre societatea vremii, dimensiunea ideologică a scriitorului-militant. Panait Istrati știe că este periculos să îi contrazici pe oameni și mai ales pe Dumnezeu, dar recunoaște că în viață nu poți mulțumi pe toată lumea. Scrisul se dovedește o demiurgie, care se îndepărtează însă de cea divină, fiind vorba doar de o demiurgie în sfera imaginarului. Speră că acest curaj îi va fi iertat personajului său, Adrian Zografi. Păstrându-și întreaga libertate, acesta își permite îndrăzneala „de a iubi și de a fi mereu, în toate țările, prietenul tuturor oamenilor de inimă”. Acest picaro balcanic este convins că numărul lor este destul de redus și că tipologia umană nu este chiar atât de diversificată pe cât se crede. În așteptarea relatării propriei sale povești, Adrian Zografi se mulțumește cu postura de martor și de povestitor al poveștilor altora. În finalul observațiilor sale, scriitorul își îndeamnă cititorul să asculte cu atenție confesiunile dublului său de hârtie.

          Romanul Chira Chiralina este alcătuit din trei secțiuni distincte, fiecare dintre ele purtând numele unuia dintre protagoniștii relatărilor: Stavru, Chira Chiralina și Dragomir.   De altfel, onomastica personajelor se dovedește semnificativă, originea greacă a antroponimelor facilitând nota de exotism a cărții. Astfel, Chira este varianta feminina a numelui Chiriac și provine de la antroponimul de origine greacă Kyrialios, care semnifică „dumnezeiesc, aparținând lui Dumnezeu”. La acest lucru trimite și substantivul Kyrios, care înseamnă Dumnezeu.  În greaca veche, „kirios” era utilizat cu sensul de „stăpân”, în creștinism el devenind echivalentul lui „Deos”, adică „Dumnezeu”. Varianta Chiralina reprezintă un derivat al aceluiași antroponim. Protagonistul primei părți a romanului este Stavru. Numele acestuia provine de la antroponimul de origine greacă Stavros, care are semnificația de „încoronat”. Ultima secțiune a narațiunii se intitulează Dragomir, cuvânt de origine slavă însemnând „drag lumii”. Cititorul află doar pe parcursul relatării faptul că Dragomir este numele adevărat al celui care, la maturitate, pornit în căutarea surorii sale, a fost denumit Stavru. Pe de altă parte, personajul-narator se numește Adrian, cuvânt care provine din numele latin „Hadrianus”, care trimite la Marea Adriatică, semnificând „bărbat din nordul Italiei”. Acesta este cel care repovestește cititorilor (adică zugrăvește) evenimentele auzite de la Stavru.

          Scriitorul folosește tehnica povestirii în ramă. La început, facem cunoștință cu personajele și ni se prezintă conflictul care generează relatarea. Narațiunile sunt însă povestite de către Stavru și nu de Adrian Zografi, așa cum ne-o sugerează titlul generic al operei. Ajuns la o anumită înțelepciune a vieții, Stavru ne apare, datorită glumelor sale ieftine, ca un Mitică brăilean, ca un „derbedeu cumsecade”, cum îi place să se autodefinească. În spatele farseurului se ascunde însă un destin tragic, dorința de spectacol camuflând dureri adânc refulate. Surprins în înclinația sa către depravare, Stavru este obligat să se explice. În acest sens, narațiunile sunt generate de dorința firească a eroului de a se disculpa, cititorul asistând la o justificare a vinei prin povestire. Întâmplările nu sunt relatate în mod cronologic, povestirea lui Stavru despre căsătoria sa nefericită cu Tincuța trebuind, în mod firesc, să încheie seria narațiunilor. Cititorul rămâne surprins de pitorescul și de violența necenzurată ale limbajului utilizat, adevărul fiindu-i înfățișat fără menajamente și fără ornamente lexicale inutile. Relatarea este subiectivă, spusă din perspectiva cuiva, în spatele ei ascunzându-se întotdeauna o experiență de viață autentică. Stavru însuși ne apare ca un „sac cu povești”, ca un povestitor de vocație ce găsește pentru fiecare situație câte o relatare exemplară. De altfel, el reușește să își cucerească auditoriul tocmai prin talentul său de povestitor. Datorită înclinațiilor sale sexuale, protagonistul relatării face parte dintr-o categorie de personaje mai rar întâlnită în literatura română interbelică, o literatură excesiv de pudică. Nouă se dovedește și tipologia feminină, Chira Chiralina și mama ei fiind mai aproape de cadânele poveștilor orientale decât de protagonistele întâlnite în romanele românești interbelice.

          Început cu istorisirea despre Stavru, „Decameronul balcanic” continuă cu povestirea despre Chira Chiralina. Prin accentul pus pe epic și pe elementele de senzație, relatarea pare să reia seria romanelor de haiducie din secolul al XIX-lea. Cadrul este ales întotdeauna cu multă grijă, fiind nevoie de crearea unei atmosfere în măsură să faciliteze relatarea. Invitația la povestire nu poate fi niciodată refuzată, deoarece aceasta se constituie într-un adevărat mod de existență, într-un refugiu suprem din fața unei lumi nedrepte, care refuză deliciile oferite de universul magic al povestirii. Există la Stavru o reală predispoziție spre relatare, cu atât mai intensă cu cât „sufletul îi da brânci către aceste evocări îndepărtate”, în care cețurile memoriei și perspectiva timpului conferă evenimentelor o aureolă legendară. Deși așteaptă cu nerăbdare să fie provocat, povestitorul recurge la o savantă strategie a relatării. El se lasă îndelung rugat înainte de a-și începe istorisirea, răgaz necesar pentru a trezi interesul auditoriului și pentru a proiecta în centrul interesului figura povestitorului. Povestea Chirei Chiralina se deschide cu prezentarea unui paradis al amorului, cu zugrăvirea unei epoci de aur, în care personajele adoptă o filozofie a trăirii clipei, a plăcerilor imediate, singura chemare autentică fiind considerată cea a inimii. Beția senzuală conține însă și propria ei negație, de aceea sfaturile mamei către cei doi copii ai ei, Chira și Dragomir, sunt următoarele: „Orice fericire își are și fața ei tristă; chiar și viața o plătim, cu moartea... De aceea trebuie să trăim. Trăiți, copiii mei, după cum vă place, ca să nu regretați nimic în ziua judecății de apoi”. Aceste cuvinte premonitorii anunță, de fapt, sfârșitul tragic al unui mod de existență de tip dionisiac prin răzbunarea cruntă a unui soț gelos care, desfigurându-și soția, o determină să se sinucidă de deznădejde.

          Bazându-ne pe niște fapte cunoscute direct într-o Brăilă legendară, povestirile lui Panait Istrati reconstituie o lume în care realul se împletește cu imaginarul, opera constituindu-se într-un cod de morală practică.

 

 

1 martie 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.