top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Vitrina arrow Asteptările și profețiile unui elegiac (Andrei Moldovan), nr.1(188), ianuarie 2019
Asteptările și profețiile unui elegiac (Andrei Moldovan), nr.1(188), ianuarie 2019 Print
Ian 28, 2019 at 10:00 PM

 

Andrei MOLDOVAN

AŞTEPTĂRILE ŞI PROFEŢIILE UNUI ELEGIAC

 

Prozator, poet, traducător şi om de teatru, prezent în multe reviste de cultură din ţară, „lup singuratic” în acelaşi timp pe tărâm literar, greu de identificat ca aparţinând unei grupări sau unei direcţii, Alexandru Jurcan cred că se definește mai bine în poezie, fiinţa lui creatoare fiind mai vulnerabilă într-o astfel de ipostază. Postura de elegiac a poetului (pentru că ea există!) nu este totuşi una comună, mai ales că numeroase perspective asumate, cu referire la degradarea fiinţei şi a lucrurilor în timp, într-o lume care îmbătrâneşte iremediabil, nu sunt tot atâtea alunecări spre neant ale omului fără de sine, ci mai degrabă o invitaţie la călătorie în căutarea sinelui, o regăsire acolo unde „tout n’est qu’ordre et beauté, / luxe, calme et volupté”, cum spunea cândva Charles Baudelaire, vers definindu-l în parte pe poetul clujean: „Abia atunci văd calul înşeuat / cu care voi ajunge dincolo / vor fi mesteceni alungaţi de vise / vor fi vase gata să înflorească / fi-vei tu îmbrăcată în lumină verde...” (Premoniţie matinală). Avem în vedere volumul de poeme Să nu visezi şerpi albaştri (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017).

            O detaşare există totuşi în tonul elegiac al lui Alexandru Jurcan, pentru că el se constituie în vocea profetică a unei armonii care s-ar contura doar într-un „dincolo” aşteptat. Este o aşteptare care îmbracă şi ea forme diferite şi nu se confundă cu pasivitatea. Iat-o în forme ritualice, ieşind parcă dintr-un bocet, marcată de un uşor retorism al interogaţiei: „Alergi, Alexandre, alergi? / unde ţi-e limita dorinţelor / când muşte otrăvite aşteaptă / sub bolta pădurii de granit? / azi mama ta merge la biserică / sub ram de liliac ce doarme / îţi leagănă chipul de copil / desenat pe sfinţii din icoane. / Mai alergi, Alexandre, grăbit / când lumea se stinge şoptit?” (Alergi). Alteori, aşteptarea îmbracă formele unei primejdii de neînlăturat, ca o fatalitate, precum un destin: „Paşi apăsaţi pe scări / (îi aud de la etajul nouă) / ţipete la primul etaj / apoi tăcerea ca o viperă mocnită / strigăte la etajul doi / urcă, urcă, urcă, / ultimele pregătiri / vinul pe masă  / viaţa în ramă / deodată / bătaia la uşa mea/ deodată / ireversibilul” (Bătaia în uşă). Poetul simte lumea în care trăieşte precum un spaţiu unde fenomenele, obiectele şi alte componente care propulsează universul îşi schimbă însuşirile între ele (Cămaşa lumii), într-o intersectare de planuri în care cei vii şi cei morţi tind (doar tind!) spre o percepţie comună (Aniversare).

            Mi se pare relevantă observaţia Andreei H. Hedeş, care, cu referire la un volum de proză al lui Alexandru Jurcan (Plouă peste crimele oraşului), remarcă o putere de disimilare a autorului, „voită sau nu” (A. H. Hedeş, Celei mai frumoase, Editura Neuma, 2018, p. 7), ceea ce dă o impresie de detaşare a autorului, o implicare mai puţin evidentă a lui în problematica textului, dând astfel cititorului posibilitatea, ispititoare, de a urma o pistă a lecturii ceva mai facilă. În acelaşi timp, Irina Petraş îl vede ca un „iremediabil visător”. Sunt acestea realităţi prezente şi în volumul de poeme Să nu visezi şerpi albaştri, cu aceeaşi posibilitate de a urma o mai comodă cale a înţelegerii. Eu aş spune că nu este neapărat „voită”, deliberată, ci vine din natura profundă a creatorului, cu tot ce implică ea. Din aceeaşi natură vin şi viziunile puternic neoexpresioniste, cu reperele îmbătrânite ale lumii în pragul prăbuşirii (Pânză de corabie). „Proprietar” a două lumi, poetul tânjeşte după echilibrul şi armonia celei pe care o stăpâneşte doar în cuvinte, asistând la degradarea catastrofică a valorilor din universul în care respiră: „Atenţie, cade tencuiala / vin călduri tropicale / scriitorul Hrabal a căzut de la etaj / hrănind porumbei / un om se prăbuşeşte pe trotuar / ambulanţa 112 perfuzii / iată podul – aici trebuia / să m-aştepţi...” (Cădere de tensiune). Sunt, desigur, şi situaţii în care nostalgia copleşeşte, precum un cântec tărăgănat şi fără sfârşit (Prietene Ioane).

            Aş spune că miezul profund al volumului îl reprezintă poezia de iubire. Sentimentul coboară parcă dintr-o irealitate (Rapsodia albastră), de aceea uneori ai senzaţia că urmăreşti un discurs despre iubire în absenţa iubirii (Deşertul verde) sau că se transformă într-o chemare ritualică în care spunerea este aproape totul, fără perspectiva împlinirii dincolo de ea: „să te întorci măcar de sărbători / să ştergi frigul negru de pe fruntea-mi zadarnică / să uit de viermii albi ce-mi aşteaptă trupul / vino măcar pentru şampania roşie nocturnă / pentru ultimul anotimp nepătat de moarte” (Un ochi galben). De la iubirea ca amintire, ecou, o târzie speranţă într-un spaţiu care se rostogoleşte spre altceva (Spirale scheletice), se relativizează (O simplă trecere), poetul trece printr-o multitudine de ipostaze, răscolitoare şi profunde deopotrivă: iubirea nocivă care carbonizează, alterează (Iubiri carbonizate), iubirea ca intrare sau refugiu în lucruri (În absenţa cifrelor), iubirea ca regret cauzat de o alegere diferită (Iernile din urmă) sau iubirea ca stare uneori stranie: „Alţi nori peste insula ta / fuioare pietroase şi reci / nicio lumină la geamul tău oval / mă ţin cu palmele de gheţuri lacome / strig / în noaptea tăioasă / ecoul meu îşi caută zid” (Gheţuri lacome).

            Numai că Alexandru Jurcan trece fiinţele, obiectele, ba chiar şi sentimentele dintr-o lume în alta şi o face, cum altfel decât prin intermediul morţii, spre a renaşte într-o armonie eternă. Memorabilă, profundă şi plină de o bogăţie a trăirii este moartea/renaşterea iubirii: „Te-ai oprit în hăţiş / unde murea căprioara prinsă în spini / capul ei ca o pendulă bolnavă / desena ultima suflare // vino! – te-am strigat – / sângele s-a înfrăţit cu ţărâna / scapă de spectrul perfid al morţii / mai există oceane de viaţă // n-ai vrut să vii / culcuş ţi-ai săpat / sub botul ei de rece catifea / aşteptând o crudă înviere” (Cruda înviere).

            Căile lirismului lui Alexandru Jurcan, cu toate că reuşesc să contureze imaginea unitară a unei fiinţe creatoare de profunzime, trimit, ca la mulţi alţi poeţi, şi spre orizonturi diferite, chiar dacă nu neapărat susţinute, izolate în problematica volumului, dar contribuind în acelaşi timp la realizarea unei armonii generale prin pigmentarea întregului, ca nişte ruperi de ritm, necesare şi ele. Aşa am interpreta prezenţa a puţine poeme în cea mai bună tradiţie a ardelenismului neomodern: „Peste pădure – trans silva – / e Transilvania bunilor mei / pe lângă umbrele lor de ceară / viaţa mea e un tainic crâmpei” (Craniu de lut). La fel este şi nevoia de cântec, vădită uneori (Ultimele stele), dar nu lipsită de primejdii, pentru că riscă să alunece uşor în locuri comune (Spaima, Speranţă cu ceainic), ba chiar ieşirea de sub controlul autorului a unor poezii „cu tiv”, în care strădania de a metaforiza devine una destul de vizibilă (Curcubeu de spini)

            Pentru un poet de erudiţia lui Alexandru Jurcan este greu să se extragă dintr-o seamă de influenţe din marea literatură a lumii, este greu să nu observi în poezia sa un livresc bine filtrat şi topit în originalitatea poemelor. Fie că avem de-a face cu puseuri blagiene (Lespede de miere) sau cu ecouri din Federico Garcia Lorca (Aşteptare verde) ori din imagismul esenian (Absenţa), dacă ar fi să stabilim neapărat o revendicare, ea ar veni dinspre „poeţii blestemaţi”, cu filtre prin G. Apollinaire şi Ch. Baudelaire (Halbă de smoală). Nu sunt însă influenţe decisive, care să-l aşeze pe poet în postura unui epigon, ci asimilări care lasă urme mai cu seamă la o lectură de palimpsest. Tot atât de adevărat este faptul că poetul pare să cunoască şi să stăpânească foarte bine mijloacele de comunicare lirică, unele „ieşiri în decor” în acest sens fiind doar expresia unor slăbiciuni, omeneşti şi ele. Iată, să amintim un admirabil poem compus după un tablou (ne amintim că experienţa este de notorietate în artă, mai ales dincolo de literatură): „Mai stăm aici în fum de gânduri, / azi nu ne aştepta, mamă, la masă – / caii îşi ling rănile albastre / Românii îşi trag Dunărea în casă. // În ochi mai avem încă scântei, / lumina s-a retras în noi ploioasă – / caută, mamă, la Plevna ori Vidin / scheletul imperiului răpus de coasă” (Prizonieri turci. După tabloul lui N. Grigorescu).

            Sunt tentat să amintesc şi efectul pe care-l obţine autorul prin amânarea verbelor spre finalul frazelor, ca o aşteptare prelungită (Nerostirea), admirabila folosire a valorilor conjunctivului când totul trebuie să stea sub semnul potenţialului, al probabilităţii în abordarea poetică a lucrurilor grave (Cineva din icoană), dar mai cu seamă adresarea directă, de oracol, atunci când poemul împrumută un ton ritualic, profetic: „Du-te fără grijă printre tigri, lupi, lei / aşa cum te plimbi printre flori / cu fruntea ademenită de rouă / cu suflet primenit de duminică / vei străbate orice junglă cu linişte albastră / nu uita vorbele albe ale Mariei: / numai cuvintele pot răni...” (Doar cuvintele). Izbutită îngemănare între un elegiac şi un profet!

 

 

 

 

pag 1 ianuarie 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.