top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Proză de Răzvan Vischi, nr. 1(188), ianuarie 2019
Proză de Răzvan Vischi, nr. 1(188), ianuarie 2019 Print
Ian 28, 2019 at 11:00 PM

Răzvan VISCHI 

Răzvan Vischi (1976) este un băimărean pasionat de literatură. Îl puteți găsi cu încercări literare pe site-urile http://www.poezie.ro și   http://www.poetii-nostri.ro. Are un roman în pregătire, Fragmente de creier. Revista noastră îi deschide paginile spre debut. Textele de mai jos atrag atenția prin lirismul accentuat, perspectiva subiectivă, interiorizată a stilului narativ situat la granița dintre genuri (liric/epic).

 

          Cealaltă geneză

          La început, omul era gol şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Şi a venit femeia lui şi i-a spus: Tu eşti gol şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Şi atunci el s-a privit pe sine şi a văzut că femeia lui avea dreptate. Şi a întrebat-o pe femeie, care şi ea era goală şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, de ce ne-a făcut aşa Dumnezeu. Şi femeia a spus: nu ştiu şi dacă aş şti nu ţi-aş spune. Şi a mai întrebat-o pe femeie: Ce să fac în legătură cu toate acestea? Şi atunci femeia a dat acelaşi răspuns. Şi omul a plecat pe drumul care era în faţa lui. Şi a văzut la marginea drumului un lucru ascuţit, pe care l-a ridicat şi pe care l-a privit cu uimire. Apoi a lipit lucrul ascuţit de carnea gâtului său şi a tăiat în ea, lăsând sângele să curgă. Şi sângele lui a curs pe corpul lui, acoperindu-l cu o mantie roşie şi omul nu a mai fost gol pe dinafară. A fost îmbrăcat cu mantia roşie a sângelui său. Mantia flutura în vânt în timp ce el păşea pe drumul din faţa lui. A mers aşa mult timp, până ce luna s-a fãcut albă şi apoi albastră, intrând înapoi în cer. Şi atunci a văzut venind spre el un nebun. Şi nebunul s-a oprit în faţa lui şi i-a zis: Te cunosc, omule, tu eşti omul gol şi pe dinafară, şi pe dinăuntru. Dar acum văd că pe dinafară te-ai acoperit cu mantia sângelui tău. Şi omul a zis: Ai dreptate, nebunule. Acum umblu pe drumul din faţa mea şi vreau să ajung la locul unde nu voi mai fi gol pe dinăuntru. Şi nebunul i-a răspuns: Tu nu ai nevoie de un loc unde să ajungi ca să nu mai fii gol pe dinăuntru. Eu am fost trimis la tine ca să îţi spun ceea ce ai auzit şi ceea ce vei auzi. Tu ai nevoie de un lucru, pe care eu ţi l-am adus. Şi omul a întrebat: Cine te-a trimis la mine şi care este lucrul pe care mi l-ai adus? Şi a primit răspunsul pe care îl aştepta: M-a trimis demonul care şi-a fãcut casă din trupul meu. Despre el oamenii ştiu că nu a vrut să mă părăsească atunci când fiul omului l-a chemat la el. Şi a mai spus nebunul: Primeşte lucrul pe care am fost trimis să ţi-l aduc. Şi s-a apropiat de om şi i-a dat mantia sângelui la o parte. Apoi i-a sfâşiat cu mâinile carnea pieptului şi omul nu a zis nimic, ci doar a privit la ceea ce făcea nebunul. Apoi, nebunul cu mâinile lui şi-a sfâşiat propria carne a pieptului şi abia atunci omul a zbierat de durere. Şi durerea lui a fost şi mai mare când nebunul şi-a smuls inima din piept şi a pus-o în pieptul omului. Apoi nebunul a spus: Iată lucrul pe care am fost trimis să ţi-l aduc. Acum tu nu mai eşti gol pe dinăuntru, ci inima mea şi-a făcut loc în pieptul tău. Şi a închis carnea pieptului peste inima pe care i-o dăruise omului, apoi a lăsat mantia sângelui să îl acopere. Şi, cu pieptul deschis ca o carte, a plecat de unde venise. Şi omul nu a mai fost gol pe dinafară şi pe dinăuntru. Ci era îmbrăcat cu mantia sângelui său şi inima nebunului bătea în pieptul său. Omul încă urla de durere, căci inima nebunului îl umplea de gânduri...

 

Zborul

          Ajunseserăm în vârful turnului, oraşul se vedea mic la picioarele noastre şi un alb murdar, ultima zăpadă căzută acum o săptămână, acoperea totul. Turnul cu pricina nu era un turn de fildeş. Era tot ce mai rămăsese dintr-o biserică medievală care se făcuse scrum acum câteva veacuri. Doar turnul mai supravieţuise incendiului şi mă bucuram pentru el şi nu mă întristam pentru biserica întoarsă în pământ, pentru că asta e menirea bisericilor, să dispară de pe faţa pământului şi această biserică îşi urmase menirea, de fapt bisericile îmi sunt indiferente.

          Zăpada scârţâise sub paşii noştri, uşa masivă din lemn scârţâise atunci când am intrat în turn şi scara spiralată scârţâise în timp ce tălpile noastre călcau apăsat fiecare treaptă, stârnind praful şi porumbeii din turn. Dar acum eram chiar în vârf şi priveam printre creneluri şi mă gândeam că a venit clipa pe care o aşteptam de-atâta timp, că voi putea să zbor în sfârşit. Că voi putea să zbor, în sfârşit, la asta mă gândeam în timp ce ea îmi spunea cuvinte despre Icar şi ce a păţit el zburând şi eu mă gândeam că Icar a fost un prost dacă a păţit ce a păţit, dar ea mă tot privea în ochi şi-mi spunea cuvinte despre turnul medieval pe care-l compara cu turnul babilonienilor şi eu mă gândeam că babilonienii erau nişte proşti. Atât de multe cuvinte ieşeau din gura ei cu buze roşii, cărnoase, spunând: mai bine hai să construim împreună un turn până la cer, din care o să poţi învăţa să zbori şi chiar o să zbor şi eu împreună cu tine, căci, dacă o să fim doi, atunci şi zborul se va înjumătăţi şi vom zbura fiecare doar câte o jumătate de zbor şi eu mă gândeam că eu vreau un zbor întreg numai pentru mine. Și-mi spunea cuvinte cu ochii ei mari şi verzi: atunci o să-ţi construiesc un labirint, cel mai frumos labirint, cu mâinile mele am să ţi-l construiesc şi mi-a arătat mâinile ei, pe care le sărutasem de atâtea ori, pe care le încălzisem cu suflarea mea de-atâtea ori şi în spatele cărora se ascunsese de-atâtea ori ca să plângă. O să fie cel mai labirint dintre labirinturi şi eu o să mă ascund în el şi tu o să mă cauţi până o să mă găseşti, o să mă cauţi, nu-i aşa? Și eu mă gândeam că de-ar fi să caut pe cineva într-un labirint am să mă caut pe mine, nu pe ea, pe mine am să mă caut şi când am văzut lacrimile din ochii ei şi când am ascultat tremurul glasului ei spunând cuvintele mai stai, atunci am zburat peste creneluri, căzând spre pământ, rotindu-mă în aer, n-am mai văzut-o în vârful turnului, dispăruse, rotindu-mă spre  pământ, ea stătea la poalele turnului şi mă aştepta, cu buzele ei cărnoase şi roşii zâmbind, privindu-mă cu ochii ei mari şi verzi şi tăindu-mi aripile cu coasa ei mare şi lucioasã.


          Masca

          Frunză verde de departe.

          Eu am un suflet de rezervă. Pe care îl folosesc pe timp de furtună.

          Cu toţii aveţi câte două suflete. Privesc în jur şi le văd. Feţe cu două suflete. Măşti cu suflete gemene. Sau poate doar frate şi soră. Poate că sunt nişte fraţi şi surori incestuoşi. Sufletele. Câte două în fiecare trup. În spatele măştilor sunt feţe. Adevăratele feţe. În spatele sufletelor de rezervă sunt sufletele. Cele adevărate. Ei îşi imaginează că oamenii sunt măştile şi sufletele de rezervă adiacente. Atât îşi pot ei imagina. Atât văd ei. Dacă ar exista cineva care să poată face deosebirea, ar avea o surpriză imensă...

          Îl văd, vine spre mine, masca i se destinde într-un zâmbet. Ştiu ce am de fãcut. Masca mea devine oglinda celei din faţă. Acelaşi zâmbet, aceeaşi expresie de salut, politeţe, interes. Mâna virtuală cuprinde masca şi i-o smulge. Un chip gol, unde îi e faţa? Moartea metaforă cuprinde sufletul de rezervă şi i-l smulge. E gol, unde îi e sufletul? Un vid cu mască, asta era, ăsta este încă. În jurul meu, măşti, camuflând viduri, scriu poezii.

          Oamenii continuă să zâmbească. Le e foame şi sete. Mănâncă şi beau. Fac dragoste. Bărbaţii merg la război, femeile nasc şi îşi cresc copiii. Miliarde de oameni însufleţiţi. O mulţime de viduri mascate.

 

          O secunda din Eternitate

          Aştept. Aştept să-mi vină gândurile. Am deschis toate canalele de comunicaţie, sunt un receptor ce palpită, un radar şi de-acum tot ce am de fãcut este să aştept. Aşa gândeam eu. Gândeam despre gândire aşa cum unii scriu romane despre cum se scrie un roman. Mă îndoiesc, cuget, exist, Dumnezeu există. Aveam fantezii despre imaginaţie. În visurile mele visam visuri. Şi când a apărut, totul s-a surpat. Într-o clipă, brusc. Tot sistemul de valori, toată arhitectura realizată cu atâta migală într-un timp atât de îndelungat. Apoi am gândit, de fapt urmãtoarele cuvinte mi-au apărut clar şi distinct în minte:

          Instantaneu izbucneau zorile sferei. Întuneric, mai mult întuneric. Sânge din inimă să sorb cu poftă. Setea să-mi curme, paşi fără urme. Foame de puncte, foame de linii. Strigă şi urlă şi zbiară şi geme. Lasă flăcările să dea formă focului, clepsidra să dea substanţă timpului. Muşcă şi sfâşie, sfărâmă, înghite. Smulge-le masca, picură ceara, pune-ţi pecetea. Limba ta, cuvintele tale limită, margini. Niciodată, nimeni, nicăieri. Profetul deşertului, vocea pustiului. Piei, ispită! Rană, răneşte-mă, rană, vesteşte-mă, rană, doreşte-mă! Muzica, fără ritm, fără melodie. Muzica fără sunete. Dansul nemişcat. Tăcere.

          Şi toate astea mi-au confirmat faptul că trebuie să plec. M-am prelins în celălalt spaţiu. Acum continui să fiu o secundă a eternităţii.

 

          Monstrul

          Stăteam la o ceaşcă de cafea, vorbeam discuţii şi ţigările fumegau între degete îngălbenite, prefăcându-se în scrum. Şi-apoi cineva a strigat, privindu-mă în ochi: Tu nu eşti un monstru! Ochii ăia, zâmbetul ăla, gesturile alea şi vorbele lui, toate spuneau împreună Tu nu eşti un monstru. Nimeni nu-i ceruse părerea, nimeni nu dorea să ştie. Era pe lângă subiect. Dacă nu rostea cuvintele astea, dacă nu le-ar fi rostit, vă rog să mă credeţi că nu s-ar fi întâmplat nimic. Credeţi-mă că întâlnirea banală ar fi continuat şi vorbele banale ar fi curs la fel ca până atunci între noi fără să însemne nimic, fără să justifice nimic, nimic, absolut nimic. Dar ele au fost rostite, au izbucnit fără preambul, întrerupând cântecul sirenelor ca o incantaţie, ca o parolă. Şi-am fost nevoit să le răspund tuturor, privindu-i pe rând în ochi: Într-adevăr, nu sunt un monstru, strivindu-mi ţigara de palma mea stângă şi zgâriind tăblia mesei cu cele şaptesprezece gheare, Ai dreptate, i-am zis, nu sunt un monstru, muşcându-l de beregată şi plăcându-mi sângele lui cald. Unde plecaţi?! am urlat spărgându-le timpanele, eu nu sunt un monstru. Erau panicaţi şi vreo doi dintre ei nu-şi mai putuseră controla sfincterele, duhnea acolo ca în iad, mirosul fricii, feţele lor crispate de spaimă, cu ochii bulbucaţi, urlând cu toţii la unison. Am mai ucis câţiva, i-am strâns de gât, le-am sfărâmat coşul pieptului, mi-a plăcut să le arăt celorlalţi inima unuia dintre ei încă palpitând în ghearele mele, şoptindu-le fiecăruia în parte: Nu sunt un monstru. Apoi m-am eliberat de haine, cusăturile pocniseră oricum şi cele trei perechi de mâini au smuls fiecare câte o parte din masca ce o purtasem, acum puteam să văd cu toţi cei cinci ochi şi să muşc şi cu mandibulele laterale, vorbeam mai greu acum, dar totuşi am grohăit: Într-adevăr, nu sunt un monstru. În jurul meu nicio mişcare, inimile lor încetaseră să mai bată şi cadavrele ciopârţite zăceau în grămezi informe de maţe, vomă, viscere şi sânge. Nu mai era nimeni care să-mi asculte ruga, doream să mă audă cineva. Nu sunt un monstru, i-aş fi zis. Nu sunt un monstru, l-aş fi implorat. M-am ghemuit lângă masă, lăsând lacrimile de atâta timp înăbuşite să-mi curgă printre riduri. Plângeam: Nu sunt un monstru.

 

         

1 martie 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.