top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Miniaturi în oglindă (Delia Muntean), nr.2(189), februarie 2019
Miniaturi în oglindă (Delia Muntean), nr.2(189), februarie 2019 Print
Mar 03, 2019 at 11:00 PM

 

Delia MUNTEAN

MINIATURI ÎN OGLINDĂ


          Din 1984, când a debutat editorial cu volumul de proză scurtă Iarna de acum un veac, Florian Copcea – poet, prozator, eseist, critic și istoric literar, jurnalist – a publicat peste șaptezeci de cărți, dintre care o bună parte i-au fost traduse în limbile engleză, franceză, rusă, bulgară, sârbă, turcă și macedoneană. Colaborează (de mai bine de patru decenii) la numeroase publicații din țară și din străinătate și conduce revista de literatură, cultură și dialog european „Vorba Noastră”. Este doctor în filologie, teza – Ideea europeană la Mihai Eminescu – fiindu-i coordonată de academicianul Mihai Cimpoi.

          Volumul de care ne ocupăm, apărut anul trecut la Editura Grafix din Craiova, este al doilea din ciclul Critice (primul fusese publicat în 2011) și poartă subtitlul Oglinzile lui Sisif. Cuprinde 27 de texte (eseuri, studii, cronici literare, un interviu), în care exegetul tratează cu precădere aspecte ale literaturii contemporane din România, Serbia și Republica Moldova.

          Începând cu primele rânduri ale cărții, observăm că, pentru Florian Copcea, actul critic înseamnă, pe lângă comentariul propriu-zis, dialogul cu teoreticieni de marcă, români (Dan Grigorescu, E. Simion, G. Călinescu, T. Maiorescu, Radu Țeposu etc.) și străini (R. Barthes, J. Starobinski, Umberto Eco, H. Friedrich, M. Bahtin, M. Riffaterre, P. Ricoeur ș.a.). Metoda – așa cum ne avertizează însuși subtitlul volumului – îi permite examinarea produsului artistic în multiple oglinzi –convexe și concave (adică cele ce-l reflectă/refractă obiectiv sau deformat)” (p. 16).

          Mai înseamnă așezarea onestă a autorilor supuși atenției în devenirea fenomenului literar românesc (și, uneori, universal). Întreprinderea nu se dovedește deloc ușoară, fiindcă – după cum mărturisește în interviul ce încheie volumul (Despre literatura românilor din Serbia, cu Marina Ancaințan) – exegetul e „un seismograf a cărui obligație este, mai ales acum, în (post)modernism, să se pronunțe obiectiv asupra idiosincraziilor confraților […]. Și timpul nu iartă dacă ai greșit cu
ceva
” (p. 174). „El trebuie să aibă busolă, să orienteze corect corabia pe oceanul plin de capcane și obstacole. […] De modul în care «operează» el depinde triumful literaturii puternice, fundamental pentru o cultură” (p. 175).

          Așadar, cernere, speculativitate. Nu doar constatare, specularitate.

          Pe de altă parte, ca orice creație, și comentariul critic îl muncește pe autor, îl transformă. Spectacolul orgoliului său nu e cu nimic mai prejos decât cel al poetului ori al prozatorului. Și el – Sisif contemporan – își caută sensul în operă, își oglindește în ea chipurile, spaimele, iluziile.

*

În economia cărții, un spațiu privilegiat este alocat personalității creatoare a lui Mihai Cimpoi, un „hermeneut cu o largă respirație umanistă și filozofică” (p. 9). E vorba despre două studii ample, unul dintre acestea aflându-se chiar în deschiderea volumului și făcând referire la o apariție editorială recentă a criticului basarabean – Modelul de existență Eugen Simion (2014). Între aspectele evidențiate de Florian Copcea remarcăm situarea operei lui Eugen Simion în prelungirea modelului lovinescian, legătura indestructibilă dintre individualitate și conștiință, interesul pentru „salubrizarea” literaturii de nonvalori, necesitatea armonizării „spiritului polemic” cu cel „remodelator”, racordarea „ireversibilă” a literaturii noastre la patternurile universale, precum și viziunea asupra actului exegetic (criticul fiind un erudit pentru care cultura constituie o „șansă de supraviețuire a omului și spațiu al libertății” – repr. la p. 9).

          În celălalt studiu – care este și cel mai întins din cuprinsul volumului –, după ce prezintă contribuția lui Mihai Cimpoi la realizarea de biografii ale unor gânditori iluștri (Friedrich Nietzsche, Feodor Dostoievski, Constantin Noica, Paul Celan, Emil Cioran), precum și la elaborarea sintezei cu titlul O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (prima de acest fel), Florian Copcea se oprește la Dicționarul enciclopedic Mihai Eminescu, volum prezentat cu prilejul celui dintâi Congres Mondial al Eminescologilor, organizat de Academia de Științe a Republicii Moldova în 2012. Lucrarea, care a însemnat peste treizeci de ani de cercetare, e considerată una „de excepție pentru întreaga cultură românească”, „unică în spațiul european” (p. 46-47). Academicianul – observă autorul Critice(lor) – abordează biobibliografia eminesciană dintr-o perspectivă inedită, aflată sub semnul lui homo ethicus. Creația îi este analizată „prin prisma realității timpului”, implicit a curentelor care au influențat literatura autohtonă în a doua jumătate a secolului XIX, concluzia fiind că, la Eminescu, dimensiunea modernă „se cere înțeleasă nu prin opoziție cu clasicismul, ci printr-o complementaritate dialectică, poetul nelăsându-se încadrat în forme canonice” (p. 49). În ceea ce privește intens vehiculata sintagmă „ultimul mare romantic”, aceasta e socotită necorespunzătoare atât cronologic, cât și structural. Florian Copcea formulează câteva considerații și asupra ediției a doua a Dicționarului (din 2018), o lucrare „monumentală”, ce „vine să (re)întemeieze mitul Eminescu” (p. 53), în care sunt consemnate cele mai recente apariții editoriale în domeniul eminescologiei și sunt inserate șase glosare de unități lexicale întrebuințate de scriitor în creația sa artistică, precum și în articolele de presă. Scrie exegetul: „Glosarul IV se constituie într-o adevărată revelație. Mihai Cimpoi dă semnificație unor termeni, unii dintre ei inediți în publicistica vremii, adică de nimeni utilizați până la Eminescu” (p. 57).

          În arhitectura volumului de care ne ocupăm, întâlnim, cu referire la scrierile românilor din Basarabia, încă un studiu, unde e comentată opera lirică a lui Nicolae Dabija („un poet cathartic și oracular” – p. 65). Autorul are în vedere îndeosebi cartea Privighetori împăiate (2011), care primenește literatura de aici cu paradigme inovatoare împrumutate din lirica lumii. Ilustrându-și judecățile critice cu versuri atent alese, Florian Copcea reliefează împletirea dimensiunii ritualice („Poema se scrie pe sine / sub ochii înmărmuriți ai poetului” – Poema) cu ludicul („Eu fotografiez fulgere / […] / periculoasă profesie” – Fotograful de fulgere) și cu dezolarea („Sunt singur / […] / ca un aed uitat de cuvinte / la marginea unui poem” – Sunt singur sau: „Din când în când / m-ascund de moarte / în câte-un vers, în câte-un rând…” – Din când în când).

          De o atenție specială beneficiază literatura din Serbia, cu precădere scrierile în limba română. De altfel, acesta e și obiectul interviului luat de Marina Ancaințan, plasat în Addenda la cartea de față, unde criticul (membru el însuși al Asociației Scriitorilor din Voivodina și al Cercului „Honoris Causa – Lumina” din Pancevo) respinge ideea marginalizării ei și explică singularitatea patternului literar voivodinean prin felul în care își asumă destinul scriitorii de aici și prin atitudinea față de limba maternă, văzută drept „«adăpost al ființei» (Heidegger) și exponent fundamental al românismului cultural” (p. 172).

          În volumul de care ne ocupăm, Florian Copcea avansează judecăți critice asupra unor autori precum: Slavco Almăjan, Virginia Popovici, Vasile Barbu, Adam Puslojić, Nicu Ciobanu, Ioan Baba, Nedeljko Terzić, Mihailo Vasilievici, Mărioara Baba. Sunt considerații aflate în prelungirea celor din câteva cărți publicate anterior (Scriitori români din Serbia, 2014; Lexiconul poeților români din Serbia, 2016; Virginia Popovici sau «paralaxele» criticii românești din Serbia, 2017), aspect ce demonstrează o înclinație aparte a exegetului asupra fenomenului literar din spațiul respectiv.

          Eseul despre lirica lui Vasile Barbu, poet și publicist din Uzdin, inițiator al unor evenimente culturale de anvergură internațională, aduce înaintea noastră un neoromantic al cărui program estetic se încăpățânează să contracareze ispitele versificației postmoderne. „Merge pe contrasens” (p. 86). A se vedea, printre altele, poemul Împărăția ultimului Vasile. Eseistul observă în spatele sensibilității artistice a lui Vasile Barbu o discretă nuanță subversivă (pe care o putem identifica și în Sacramentul singurătății, volum apărut anul acesta la Editura Ethnologica din Baia Mare).

          Abordând Transmodernismul poeziei lui Nicu Ciobanu, criticul evidențiază „asumarea sisifică a misiunii de «împăcare cu vidul», de îmblânzire a zeilor” (p. 122). Remarcă faptul că universul creat de autor e amprentat semnificativ de nihilismul cioranian; poetul îi apare captiv într-o lume-labirint („Nimic nu vei afla mai mult decât ce-ți este dat, / tu însuți vei deveni un labirint” – Labirint), însăși salvarea prin creație fiind pusă sub semnul întrebării. Nicu Ciobanu respinge cu dezinvoltură alinierea la módele literare de la sfârșitul veacului trecut, optând pentru menținerea în cadrele tradiției – „o povară purtată cu grație, asumată critic și ironic” (p. 128).

          Un poet care aduce în contemporaneitate fondul arhetipal, așezând astfel în oglindă două universuri, este Ioan Baba, din Novi Sad. Poezia lui – opinează Florian Copcea, cu referire la vol. Adevăruri bandajate (2013) – abundă în melancolii, angoase și ironii (p. 132), iar ficțiunea devine liantul care asigură coexistența celor două lumi. Oglinzile pe care le îndreaptă, strategic, înspre sensibilitatea cititorului îi permit acestuia să devină părtaș la ritualul de sacralizare a cuvântului (vezi Inima picură, Coșmar).

          Un alt creator român care se detașează de generația modernistă din Serbia este Slavco Almăjan. În universul său artistic, criticul identifică o pendulare continuă „dintr-un spațiu liric polifonic intertextual, auctorial, extradimensional chiar, într-altul interiorizat, misterios, profund, reciclat” (p. 61). Poemele i se convertesc în meditații filozofice („lyrosofie” o numește exegetul), în care principiile fundamentale ale existenței pun la încercare puterile ființei artistului („Dacă stai și te gândești ce se întâmplă în jurul tău / Vei înțelege că această lume e în afara poeziei / Chiar în afara cerului deschis” – Lumea în afara poeziei).

          Scriitorul sârb Nedeljko Terzić (tradus în limba română de Ioan Baba) e așezat de autorul Critice(lor) în descendența lui Vasko Popa. Deși, „structural, poetul aparține modernismului suprarealist”, el se îndepărtează – prin registrele lingvistice exploatate – de lirica modernă, preferând versiunea retro, concretizată în punerea față în față a două oglinzi: realitatea propriu-zisă și amintirea, haosul și ordinea: „Revin în camera semiobscură / cu o fereastră mică lângă ușa de la intrare / unde mă așteaptă o carte mare deschisă / către viața viitoare” (Pâlnia prin care trec).

          Din volumul lui Florian Copcea nu lipsesc considerațiile referitoare la critica literară românească din Serbia, primenită (după dispariția lui Radu Flora, cel dintâi exeget român din Voivodina) de tânăra cercetătoare Virginia Popovici – cadru didactic la Universitatea din Novi Sad. Autorul apreciază consecvența cu care exegeta, al cărei program critic descinde din modelul călinescian, reexaminează fenomenul literar din acest spațiu, implicit prin apelul la concepte din alte discipline (psihologia, semantica etc.), propunându-și să îl redirecționeze, în baza unor criterii estetice ferme, care să permită în mai mare măsură deschiderea către universalitate a scriitorilor de aici. Teoreticiana supune judecății critice operele mediocre, proletcultiste din Voivodina, intrate cu timpul într-un fals canon, „subminat de triumfalism și patetism” (p. 78). Demersul Virginiei Popovici e justificat prin necesitatea particularizării mai accentuate a scrierilor minorității românești din Voivodina, care s-au aflat vreme îndelungată atât sub influența literaturii sârbe, cât și a celei române. Afirmațiile cu privire la locul ocupat de acestea în spațiul cultural național îi permit lui Florian Copcea să abordeze, în același studiu, problema raporturilor inferior-superior, respectiv centru-periferie.

            În sprijinul afirmațiilor sale, autorul apelează la lucrarea Construcția și deconstrucția canonului identitar (2010), a Marianei Dan, care condamnă tocmai persistența în zilele noastre a mentalității ce așază elementele de mai sus în relație de subordonare valorică.

          În volum găsim, de asemenea, câteva cronici ale unor cărți apărute pe teren autohton în ultimul deceniu, având ca obiect istoria și critica literară (Eugen Simion. Lovinescu în oglinzile posterității), istoria (Ioan-Aurel Pop sau discursul istoric între adevăr, ficțiune și mit), proza [Ipostaze ale (non)ficțiunilor lui Dumitru Radu Popescu] și mai ales poezia – autorii supuși atenției fiind Ileana Roman, Titu Dinuț, Vasile Morar, Gheorghe Păun, Ion Șerban Drincea, Constantin Pădureanu, Nicolae Petre Vrânceanu, Cornel Boteanu și Mădălina Olteanu.

          În creația Ilenei Roman, exegetul remarcă, printre altele, „gustul paradoxului” (p. 103), înrudiri estetice cu generația poeților Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Constanța Buzea și Gheorghe Tomozei, frecvente inovații lingvistice („să scriu dansând și lunând”, „berbece fripturit haiducește”, „mergeau spre înapoiuri”, „să mă descrisăresc”, „sunt cuvânta care a luat de bărbat / pe cuvântul gelos” ș.a.), înclinația spre poeme-parabolă.

          Versurile lui Vasile Morar – „unul dintre primii lirosofi ai momentului, cu cea mai largă respirație poetică” (p. 167) – le așază sub pecetea erotismului, a magiei și a ludicului. Florian Copcea descoperă în vol. Nu vă temeți (2013) ipostaze multiple ale femi-nității (Euridice, Isolda, Heloise, Șeherezada, Cătălina), celebrate cu grație ca elemente purtătoare ale înseși armoniei universale, implicit a poetului-trubadur.

          Anotimpuri(le) morgane (2015) ale lui Titu Dinuț depășesc – în viziunea criticului – starea agonizantă din unele poeme anterioare, optând pentru un „vitalism exuberant”, îmbrăcat (totuși) în haina meditației. Noua paradigmă poetică e plasată sub semnul postmodernismului „infuzat cu trăiri expresioniste și simbolice” (p. 114). Sunt relevate dimensiunea aforistică a limbajului, legăturile „îndrăznețe” între cuvinte („Gândurile se înierbau pe foaia de dictando” – Profesoara cu priviri de vânzare), intertextualitatea, respingerea prețiozității.

          Poemele Mădălinei Olteanu i se dezvăluie miniatural, risipite prin cioburi de oglinzi. Convertirea lor într-un univers închegat pretinde infinite decantări/renunțări: „Că n-am reușit / să refac oglinda cu apele sparte / știu că a fost unul din visurile mele deșarte / și ca să ies din el / ochiul geamului / închis cu o cruce de fier / pretindea despăgubiri” (Oglinda cu apele sparte). Reținem, din finalul eseului Miracolul poeziei la Mădălina Olteanu, încă un gând. Formulat superb de Florian Copcea-poetul: „numai poeții cu har pot sculpta lacrimile” (p. 142).

          Acest al doilea volum de Critice capătă forța și persuasiunea unui dialog între culturi. Unul autentic, ce problematizează diversele chipuri ale scrisului, mărturisind despre oglinzile ce deconstruiesc și recompun, îmbogățit, realul.

Despre caznele celui ce scrie.

          În această privință, credem, împreună cu Florian Copcea și cu Albert Camus, în creație ca „mărturie zguduitoare a singurei demnități a omului: revolta tenace împotriva condiției sale, perseverența într-un efort pe care-l consideră steril. Ea cere un efort cotidian, stăpânire de sine, aprecierea exactă a limitelor adevărului, măsură și forță. Ea înseamnă asceză. Și toate acestea «pentru nimic», pentru a repeta mereu același lucru și a nu înainta nici măcar cu un pas. Dar poate că marea operă de artă are mai puțină importanță prin ea însăși decât prin încercarea la care îl supune pe om și prin ocazia pe care i-o dă de a-și depăși propriile năluci și de a se mai apropia cu încă puțin de realitatea sa nudă” (Mitul lui Sisif, în vol. Fața și reversul, Nunta, Mitul lui Sisif, Omul revoltat, Vara, RAO International Publishing Company S.A., 1994, p. 188).

 

 

 

1 febr 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.