top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Socoteala de acasă (Daniel Dragomirescu), nr.2(189),februarie 2019
Socoteala de acasă (Daniel Dragomirescu), nr.2(189),februarie 2019 Print
Mar 03, 2019 at 11:00 PM

Daniel DRAGOMIRESCU

SOCOTEALA DE ACASĂ

          ...Iustina nu mai voia nici ea să rămână în casa răposatului ei tată, Grigore Gospodin, şi, după plecarea Marietei, începuse să-l îndemne pe bărbatul ei să lase serviciul la prăvălia din sat şi să-şi facă un rost mai bun la Bucureşti. Urmând exemplul lui Stere-Aprozar, care reuşise să se statornicească la oraş, Lică Georgescu se duse la sora lui croitoreasă, care era măritată şi stabilită în Bucureşti de o jumătate de secol, şi cu ajutorul ei găsi, după multe căutări prin zona plină de magazine de pe Lipscani, un post de vânzător la un magazin de ţesături. Curând, îşi dădu în primire gestiunea de la ţară, pe care o ajută să şi-o pună la punct, ca şi în trecut, bătrânul Stelian, iar pe la începutul lui octombrie era deja la tejghea şi vindea stămburi, crep şi diftină la gospodinele de cartier şi la ţărăncile aflate în trecere prin oraş.

          Cu casa se descurcă chiar şi mai bine. Până atunci, vreme de peste zece ani, stătuse cu chirie şi reuşise să adune destui bani la ciorap din leafa lui de gestionar. Îl ajută cumnatul său, Stere-Aprozar, care îl învăţă ce trebuia să facă, pentru a i se pune în buletin viza de flotant la Bucureşti. Şi tot Stere-Aprozar îl ajută să cumpere pe sub mână o bucată de teren în marginea oraşului, nu departe de locul unde el însuşi îşi construise nu cu mult timp mai înainte o casă, la capătul unei mahalale cu drumurile desfundate, dar asta conta mai puţin; mai important era să prindă rădăcini la Bucureşti, fie şi într-o groapă de gunoi, la o adică. Şi în toamna în care Virgil, Marieta şi cu băieţii lor se acomodau la Davida, în casă cu chirie, Lică Georgescu îşi ridică o căsuţă din paiantă, pe care o garnisi bine cu uşi şi cu ferestre luate de la nişte demolări, o acoperi cu carton asfaltat, săpă în faţa casei şi un puţ cu scripete, ba reuşi să încropească, din pari adunaţi de pe unde se putuse, şi un fel de îngrăditură, pe care o împodobi cu o poartă de fier, recuperată şi ea pe câţiva lei de la groapa de gunoi din marginea de sud a oraşului, după care, mai înainte de venirea iernii, îi aduse acolo pe Iustina şi pe cei doi băieţi, care astfel deveniră, flotant, norocoşi bucureşteni, într-o vreme în care regimul închidea toate porţile de acces spre capitală, ca şi spre marile oraşe. Lumină electrică n-avea şi trebuia să stea cu opaiţul ca la 1907, cu maşina de gătit şi garniţa în casă, dar avea să se descurce el mai târziu şi cu asta.

          Hai să trăieşti, cumetre Lică! Acuma, că te-ai făcut şi tu bucureştean, să-ţi fie de bine! îi ură Stere-Aprozar în prima zi de după mutarea lui cu toată familia la casa cea nouă. Prin geamul camerei din stânga, care-i servea ca bucătărie, se vedea, la câteva aruncături de băţ depărtare, pe arătura care la dreapta o cotea înspre Puşcăria Jilava, căsuţa cu acoperiş negru de carton gudronat şi cu pereţii din paiantă, găuriţi cu sădila, pentru o tencuială ulterioară. Vesel că toate merseseră aşa de bine, Lică Alexandrescu venise acasă la cumnatu-său cu o sticlă de vin de regiune din talaş prelucrat industrial după metoda nemţească şi, destupând sticla cu un tirbuşon pe care îl purta mereu la el, agăţat la brâu, alături de veriga cu chei, turnă vinul în două pahare borcănate şi, dându-i clondirul mai plin lui cumnatu-său, ciocni cu el zgomotos de mai multe ori.

          Cred că şi soră-mea e mulţumită, grăi cu voce groasă Stere-Aprozar, dând pe gât poşirca adusă de Lică. Acuma să-i găseşti şi ei un serviciu, că aşa e aici la oraş, cumetre. Toate e pe bani, nu-ţi dă nici dracu’ nici un fir de ceapă pe degeaba. Nu asculta poveşti, că n-ajută la nimic. Cine nu dă din coate, pică. Ştii tu: frate, frate, da’ brânza e pe bani.

          Cumătrul Lică stătu până după miezul nopţii în budoarul lui Stere-Aprozar. Când, într-un târziu, ieşi afară pe uşă în beznă împleticindu-se şi o apucă spre domiciliul lui bucureştean flotant, i se păru că, pe lângă casa lui de vălătuci, rezidenţa bine tencuită, cu marchiză şi acoperiş de tablă galvanizată, luminată şi cu lumină electrică, a lui Stere-Aprozar era precum palatul din poveste faţă de cocioaba unui cerşetor. Însă se mângâia deja cu gândul că n-avea să rămână el cu ai lui toată viaţa printre scaieţii şi gunoaiele din mahalaua Jilavei. Într-o societate multilateral dezvoltată, cine dă din coate departe ajunge. 

*

          Rămas singur în casa de la Prundeni, Stelian Mavrodin se apucă mai întâi să repare tot ce se stricase peste vară: gardurile, chioşcul din faţa casei, acoperişul prin care începea să pătrundă apa de ploaie, geamurile sparte de nepoţi şi tot ce mai era de pus în bună rânduială fără multă cheltuială.

          Când termină cu toate aceste treburi gospodăreşti de toamnă, Stelian hotărî că venise timpul să înceapă să caute cumpărători pentru casă, aşa cum se înţelesese, prin viu grai şi prin scrisori, cu Virgil. Uşor nu era nici de găsit un cumpărător serios, nici de stabilit un preţ care să fie avantajos. Dar, după multe tatonări prin cei câţiva vecini de încredere, hotărî să meargă la prietenul lui Virgil, popa Niţă Niculescu, care era bine informat şi l-ar fi putut ajuta. Nu o lungi mult. Se îmbrăcă cu costumul lui cel mai bun de haine, îşi aranjă pe cap o veche pălărie de fetru italian care fusese purtată prin ploile şi zăpezile patriei, totuşi aflată încă în bună stare, şi plecă la popa Niţă. Ultima oară îi călcase popei pragul cu vreo trei-patru ani în urmă. Niţă Niculescu, care în general îşi împărţea existenţa între altar şi stupii lui de albine, era acasă împreună cu preoteasa şi îl primi cu o ridicare din sprâncene, dat fiind că se întâmpla atât de rar ca Stelian să-l onoreze cu vizitele lui. 

          Bine-aţi venit, domnu’ Stelică, poftiţi, îl invită el, deschizându-i larg uşa de la intrare. O cafea, un ceai?

          O cafea, consimţi Stelian, aşezându-se pe o canapea.

          Ce veşti aveţi de la Virgil? S-a aranjat bine la Davida?

          Vrea să cumpere o casă, să se stabilească defi-nitiv cu familia acolo, lămuri Stelian, uitându-se printr-un caleidoscop pentru copii, pe care popa îl cumpărase de la târgul moşilor pentru propria-i delectare.

          Foarte bine, mă bucur! declară popa Niţă Niculescu surâzând. Socrii mei stau într-un sat, aproape de Davida, aşa că o să vin să-l vizitez, cu prima ocazie. Dumneavoastră, domnu’ Stelică, rămâneţi singur aici? Sau vă mutaţi la Eleonora, în Bucureşti?

          Preoteasa sosi cu cafelele şi Stelian, mulţumind politicos, gustă cu vârful buzelor din ceaşca care i se puse în faţă. Apoi zise cu un glas destul de rezervat:

          Am hotărât să vindem casa de aici, ca să ne mutăm cu toţii la Davida.

          Preotul rămase oarecum nemişcat şi nu se grăbi să comenteze, aşa cum făcea şi atunci când îi primea pe enoriaşi la spovedanie. După o scurtă pauză, Stelian completă:

          Eu nu cunosc pe nimeni care ar fi interesat să cumpere casa. Dar dumneata ca păstor duhovnicesc cunoşti multă lume în sat şi ai putea să afli cine ar putea fi interesat.

          Acum nu aş putea să spun, răspunse preotul, după o altă tăcere. Dar sigur că pot să mă interesez. V-aţi gândit bine? Sunteţi hotărât să plecaţi de la noi?

          Am discutat cu Virgil şi asta este concluzia, îl informă Stelian pe un ton neutru, oficios aproape.

          Mai stătu, totuşi, vreun sfert de ceas de vorbă cu preotul Niculescu despre treburile parohiei, despre eclipsă şi despre sateliţii artificiali ai pământului, despre mersul trenurilor şi despre mersul lucrărilor agricole de toamnă... după care îl părăsi şi o apucă spre magazinul universal, ca să-şi cumpere o pereche de galoşi şi o sticlă de ţuică bătrână pentru iarna care urma să vină.

*

          Spre deosebire de Stere-Aprozar, Virgil nu avea la Davida niciun cumătru, văr sau prieten care să îl ajute să dobândească o locuinţă proprie, cum îşi dorea. Nici economii nu făcuse mai înainte de a veni la apa Deliormanului şi nici nu putea conta pe vreun binefecător, care să îl împrumute cu banii de care avea nevoie pentru cumpărarea casei, ceea ce nu-l împiedica să îşi facă în continuare planuri de temeinică sedentarizare în locurile unde se strămutase. Colegul şi amicul Ridiche de Lună se dovedea chiar mai bun decât un adevărat frate şi în tot cursul acelei toamne, în fiecare săptămână îl luă, după orele de serviciu, ca să-i arate case care s-ar fi putut cumpăra. Mai întâi îl duse să vadă o casă dintr-un sat vecin, apoi veni mai aproape de urbe. Într-o duminică îl duse aproape de liniile de cale ferată ale urbei, la un fost ceferist, care locuia într-o casă mai nouă, dar neterminată, pe care voia s-o vândă ca să plece la copii, la Bucureşti. Bătrânul proprietar, un lungan cocârjat şi slăbănog, într-o uniformă decolorată, purtând o pereche de ochelari cu lentile groase agăţată de nas, prin care se uita cu nişte ochi crucişi, nici nu-i lăsă să-i examineze bine locuinţa şi îşi comunicase, cu voce oţărâtă, preţul: optzeci de mii de lei, bani peşin, niciun franc mai puţin.

          Dumneata zici aşa, ca să iei un preţ cât mai mare pe casa dumitale, se mărgini Virgil să comenteze, după ce amicul Ridiche de Lună îl mai întrebase o dată de preţ, ca să fie sigur că auzise bine.

          Şi ce, parcă dumneata nu ai face tot la fel?... se stropşi bătrânul. Ia zi mai bine, cât dai?

          Păi cât să-ţi dau?! Crezi că sunt bancher?

          Fostul ceferist bombăni ceva supărat, iar Virgil îi făcu semn lui Ridiche de Lună să se ridice de pe scaun şi să-l lase pe ceferist în plata Domnului.

          Un ţicnit, zise el pe un ton aproape vesel, după ce ieşiră înapoi la stradă. Casa asta neterminată nu face nici zece mii de lei, şi el vrea să o vândă la preţul unei locomotive Malaxa...

          Ridiche de Lună se scuză, spunând că ăsta fusese doar începutul tatonărilor pe care le făceau şi, în saptămânile următoare, îl purtă pe Virgil mai departe prin toată Davida, să vadă tot felul de case. Toate erau fie vechi, fie prost situate, iar proprietarii sub cincizeci de mii de lei nu voiau să lase nici dacă i-ar fi picat cineva cu ceară. În acelaşi timp, Virgil aştepta veşti de la Stelian, sperând că bătrânul avea să găsească un cumpărător serios pentru casa lor de la Prundeni, dar timpul se scurgea şi nimic nou nu se întâmpla nici acolo. În scrisorile pe care le schimbau cu regularitate, bătrânul îi dădea veşti despre viaţa lui de la ţară, despre grijile lui gospodăreşti, despre vizitele pe care le făcea sau pe care le primea, plângându-se de întoarcerea durerilor reumatice şi de imposibilitatea de a mai pleca la băi ca în urmă cu câţiva ani, din cauză că nu mai avea cine să se îngrijească în lipsa lui de casă.

          Odată cu venirea iernii, căutările lor de la Prundeni şi Davida se întrerupseră. Vrând-nevrând, Virgil şi cu ai lui aveau să treacă iarna stând cu chirie în casa Porojanilor, urmând să îşi reia eforturile în primăvară. Prietenul lui de la serviciu, Ridiche de Lună, îi promisese cu mâna pe inimă că-l va ajuta în continuare şi-l asigurase că până la urmă avea să îi găsească o casă nouă de vânzare chiar în centrul urbei, la un preţ cât se poate de convenabil, fără să precizeze însă ce înţelegea el prin preţ convenabil.

          Şi astfel, pentru prima dată, Crăciunul îi prinse într-o casă străină, departe de Prundeni şi de bătrânul Stelian. Proprietarii se arătară însă amabili cu chiriaşii lor şi îi poftiră să facă revelionul împreună cu ei. Ca să nu meargă la petrecerea de sfârşit de an cu mâna goală, Virgil îşi cheltui ce-i mai rămăsese din leafă pe mâncare şi băutură, renunţând, tot pentru prima dată, să le mai facă băieţilor un pom de iarnă, aşa cum obişnuise până atunci, cât timp se aflaseră la Prundeni. Cel puţin deocamdată, în loc să o ducă ceva mai bine, viaţa lor la Davida se dovedea, din contra, ceva mai grea şi mai complicată. Socoteala de la Prundeni nu se potrivea cu cea din Davida. 

(Din romanul în pregătire La apa Deliormanului)

 

p1 aprilie 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.