top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Semne pe pietre de hotar (Delia Muntean), nr.3(190),martie 2019
Semne pe pietre de hotar (Delia Muntean), nr.3(190),martie 2019 Print
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

 

Delia MUNTEAN

SEMNE PE PIETRE DE HOTAR

          Voce distinctă în lirica feminină actuală, Rodica Dragomir își pune la încercare marginile – date ori construite de ea însăși – cu fiecare nou volum. Într-o concurență înverșunată cu timpul, fiindcă a găsit răgaz pentru sine și pentru scris abia după ce și-a împlinit menirea didactică, autoarea a publicat în ultimul deceniu și jumătate opt cărți: Noapte și zi – 2001; La porțile timpului – 2003; Lumea copilăriei – 2005, 2014; Călcâiul lui Ahile – 2006; Ore fără memorie – 2008, 2015; Păstorind melci – 2010; …cu Pavel, pe drumul Damascului – 2013; Nomad prin lumină – 2015 și Aritmetica întoarcerii – 2017. Acestea au fost răsplătite cu premii la mai multe ediții ale Festivalului Național „Armonii de primăvară” de la Vișeu de Sus, cât și ale manifestării „Cartea anului”, de la Baia Mare.

          În atenția noastră se află, de astă dată, volumul Aritmetica întoarcerii, apărut la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca, prefațat de Ion Cristofor și ilustrat cu desene în acril de David și Philip Noviello. Ca și în celelalte cărți, scrutarea limitelor proprii generează redefiniri ale sinelui, construcția individuală desfășurându-se pe măsura spunerii ei. Dezvăluirea, cu tensiunile, arderile și elanurile ce o însoțesc, se realizează aristocratic, cu o discreție și o luciditate ce resping lamentația și defularea banale, simpliste. Până și bucuria cuceririi unui nou pas către cunoaștere și autocunoaștere e exprimată prin gesticulații blânde, strunite de conștiința sfârșitului implacabil: „Și-ncet, nu mai ești tu, / ești drumul apei, / zi fără întoarcere, grăbind mereu / spre-un mâine, ascuns de înțeles, / până ce fi-vei chip fără de chip, / nici mal, nici curgere, / ci semn dintotdeauna-n / izvorul de-nceput” (Drumul apei).

          Convertirea în semn a înseși ființei artistului (proces devoalat de finalul secvenței citate) – un semn care să lase urme, să producă semnificații – face ca întreaga creație/rostire țesută de autoare să se constituie în „semn dat Celuilalt” (Emmanuel Lévinas). Un semn-ofrandă („Mă leg de stâlpii corăbiei mele” – Ca o promisiune), o modalitate de a întâmpina – „cu pâine și sare” – cititorul, de a transforma împreună sfârșitul în trecere. De a-i da viață și sens: „Sunt a nimănui, / făptură închisă în fluxul intern / ce-și varsă preaplinul / în poeme, iarăși captivă / în litere, silabe, cuvinte și versuri / care respiră în ritmul sufletului meu. / E lumea mea […] / pe care o ofer, ca jertfă, / pe-o tipsie” (Zidirea de sine).

          Împărtășirea pregătește astfel – autor și lector – pentru înțelegerea superioară a existenței și a sinelui: „Locuiesc de o vreme în vise, / în gesturi, surâsuri, mâhniri, / locuiesc în tăceri, în cuvinte / ce-și caută rostul în noi potriviri. / Mă ard – mă lepăd de ele / ca de negru păcat. / Le împrăștii – semințe-n neant, / pentru pasărea rară ce-așteaptă / ceasul spre zborul înalt” (Semințe-n neant).

          Ceasul potrivit pare să-l fi găsit poeta atunci când, simțind peste zilele ei „un greu fâlfâit de toamnă”, și-a propus să iasă din cochilie („gândul meu se vrea deschis / chemărilor ascunse” – Prin pădurea de alun) pentru a viețui pe tărâmul scrisului. Hotărârea din acel moment și numeroasele pietre de hotar pe care de bunăvoie și le-a așezat înainte i-au scos din ascundere ființa dinăuntru, au făcut-o vizibilă, învățând-o să-și lumineze singură calea („Mă salvez plonjând în / marea din mine, care / nu se găsește pe nici / o hartă a lumii” – Din adânc) și să se de-finească în permanență. I-au dezvăluit frontierele lichide dintre forță și vulnerabilitate, dintre tensiune și destindere, dintre limitare și libertate.

          De atunci, caută și inventează semne care să o descătușeze de „nedoritele poveri” (Străină și stingheră), s-o ajute să se acomodeze mai înțelept cu vremile și cu sine: „Simți o legătură ne-nțeleasă / între a fi și-am fost” (Între maluri) sau „Mai am de cules rămășițe din clipe / pierdute în van, / să mă scutur de multele umbre / ce stau agățate de mine, / să fac pace cu drumul ce-n urmă-a / rămas neumblat” (La capătul zilei).

          Scrisul i-a adus viață nouă Rodicăi Dragomir. Scrisul o energizează, o motivează („O, da! trează, cu un pas / înaintea dimineții / ce-ntârzie, / […] / Vreau să mă-nham / și la ziua de mâine, / să fiu cea trează mereu, / să mă spăl prima / în laptele zorilor” – Un colț de pământ), îi permite să exploateze virtuți inedite ale cuvântului (ale cărui puteri le cunoaște din anii de la catedră): „din ochiuri de-ntuneric, / încercând să fac roți pentru / carul luminii” (idem).

          Întâlnim, iată, din nou, metafora luminii, prezentă și în celelalte volume ale autoarei. Ea înlesnește lucrarea-împreună a unor motive precum zborul, pasărea, aripa, umbra, noaptea, întunericul, melcul, fluturele, fulgerul, ochiul ș.a.m.d. – adică tot atâtea semne/aluzii ce pot da, polifonic, „sens și culoare nimicului”. „Semne cu muchii de aur, / înșiruite cuminți / în albe pustiuri”, cu care poeta confecționează „curcubeie / peste nevăzutele lumi” (Dezlegarea memoriei). Exorcizează trecerea: „Ucid timpul […] și-l îngrop / în cuvinte ce mă dezleagă / de aleasa povară” (Timp ascuns).

          Dialogul cu acestea se dovedește formă de manifestare a libertății („gândul închide și deschide / ceruri”), izvor de viață. Căci numai în moarte discursul poate tăcea: „Ce-ți sfâșie carnea e doar neiubirea, / îndoiala, teama, tăcerea” (Ora botezată în cuvânt). Cu fiece zidire de verbe și de sine, poeta aduce în univers lumină (Temelie nouă), din care, la rândul ei, se va cumineca („Mă-mpac cu mine ne-mpăcata / când iar lumina mă-nvăluie rotund” – Aripi), cum tot înspre lumină îi năzuiesc aripile crescute din umăr (Povară).

          În clipele când gândul – „pasăre cu aripile strânse” – îi este văduvit de ecou, de puterea înălțării, eul liric coboară în timp, în memorie, până la începuturi. Trupul îi alunecă în „haosul primordial, / zbătându-se după o primă / respirație profundă” (Accesul interzis), apoi preia spaimele și zvârcolirile vietăților hăituite, ațâțate de arome crude și de foșnete surde, „venite parcă din adânc de pământ” (Un animal ciudat). Păianjeni negri îi înfioară privirile și pașii (Cu suflet albastru), provocând șovăiri și exasperări.

          Alteori, neputința de a zbura generează revoltă împotriva condiției umane înseși, aflate într-o perpetuă căutare a unui „strop de eternitate” (Corabia):

         

          Atâta cer ai, Doamne, și noi

          doar dimineți în suflet,

          pământul ce ne soarbe

          și turnuri până la cer de vise,

          dar prea firave aripi

          și mult prea multe doruri

          răstignite”

                             (Dar prea firave aripi).

 

          Dorul de a respira veșnicia (dramatic soluționat de ființa ce se trece: „Inima mea […] prelungește / în bătăi mai rare / a timpului durată” – Între Scila și Caribda) traversează o bună parte dintre poeme (Cărarea uitată, Umbre, Ultimele profeții, Un petic de pământ ș.a.), îmblânzit fiind, mai de fiecare dată, de chemarea lutului și nevoit să înfrunte ochii nopții: „Tu trupul ți-l scuturi / de umbra-i subțire / ce te ține-nlănțuit / de lutul păgân. / Vibrarea luminii o simți însă / în suflet, deși ceață de smoală / se lasă peste pământ” (Te istovesc pe rând...). Poeta imploră zeii să o dezlege de țărână pentru a renaște – fluture – în alte vremi (Cu ochi deschiși minunii) ori se furișează în propriile temeri, refuzând să participe la „jocu-nceput”... (Cine mă strigă pe nume?).

          Meditând la hotarele primite („Ziua de mâine miroase-a amintire”), Rodica Dragomir refuză supunerea silită, necondiționată față de acestea: „Piatra e vie, tresare sub / pașii mei grei” (Casa). Le transformă în tot atâtea prilejuri de primenire, de tonificare. Ele îi zgândăresc parcă mai mult dorința de libertate, o determină să-și socotească după criterii noi, subiective întinderea, să-și creeze propriile hotare. Să hotărască adică ea însăși, ca ființă superioară. După voia și puterile sale. Așază apoi pe ele semne, caută sincronizări nedeslușite de alții („Zadarnic colindă-ntrebările mele / la porțile lumii – / Nimeni nu-mi știe petrecutele vremi și / dorurile mele toate” – Casa), însă care o fac să fie.

          Poate că aici se cristalizează capacitatea demiurgică a celui care mânuiește versul – „cântec de privighetoare” –, a artistului în genere. El trece (și ne trece) dincolo de marginea timpului („cuvintele ne-nvățau veșnicia / pe cerul albastru din noi” – Ploi albe). Transfigurează. Lasă urme: „și simt că-n jurul meu / se-nvârte roata lumii, că sunt / un semn pe-o piatră de hotar, / marcând distanța dintre / azi și ieri și mâine / în drumul / de viață și de moarte” (Cine mă strigă pe nume?).

          Memoria, imaginarul îi permit ocoluri și coborâri în sine, retrăiri ale vremilor apuse (multiplicând astfel timpul hărăzit), îmbogățite cu noi taine și dezlegări: „Și în această pendulare / înveți să te-ntorci, / cu înțelesuri noi, / spre vechile izvoare” (Nu te mai miri) sau „Mister peste mister, / înscris în sânge, / în aritmetica întoarcerii, / ca secretele zeilor / în vechile inscripții / îngropate-n tăcerea pietrelor” (Aritmetica întoarcerii). Memoria îi dă speranță, o salvează. „Întorcându-te la rădăcini, îți afli odihna.” (Tao Te Ching, 16)

          Trecutul, singurul pe care-l poate stăpâni cât de cât, continuă să-i curgă prin sânge, împiedicând/amânând destrămarea (Regatul meu). Poeta aude parcă și acum râsetele copilăriei (acea epocă ce ignoră/sfidează moartea), tânjește după cămașa de-atunci (Ușa) sau după zborul de altădată (La malul unei zile).

          Unde, unde dusu-s-au toate?

          Volumul se încheie, precum celelalte cărți ale scriitoarei, cu o suită de haikuuri (35, de astă dată), compoziții mai puțin cultivate în lirica noastră, ce încorporează în cuvânt, esențializată la maximum (conțin doar șaptesprezece silabe și un număr minim de semne de punctuație), dimensiunea tainică a existenței. Iată unul dintre acestea: „Prin parcul bătrân, / parcă răsună toaca –/ castane căzând”. Un poem în miniatură, o fluturare discretă de aripi, emanând – așa cum remarcă Terezia Filip – „seninătate, luminozitate, o stare de calm, tăcere” („Nord Literar”, nr.7-8/iulie-august 2018, p.11).

          Ne place să credem că și haikuurile sunt limite prin care poeta – cucerindu-le, însemnându-le – se depășește pe sine. Își legitimează existența lirică. Își recunoaște menirea. E liberă de-acum să-și fixeze alte pietre de hotar (…știm că o ispitește proza) prin care să-și măsoare puterile. Să ne dezvăluie alte semne din lumea ei „văzută și ascunsă, / cu umbre și lumini / cu doruri, taine și iubiri – / inconfundabilă și unică” (Casa).

 

 

 

1 martie 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.