top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Poezie arrow Versuri de Nina Hoza, nr. 3(190), martie 2019
Versuri de Nina Hoza, nr. 3(190), martie 2019 Print
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

 


Nina HOZA

          

Glasul păcatului

 

Eu cred că am greșit ceva

în viețile mele dinaintea acestei vieți.
Cred că am făcut greșeli imposibil de iertat,
căci numai așa se explică
muntele acesta de sentimente
ce-l port, nevăzut, 
pe umeri, pe suflet, pe cuget, pe viață.
Să fi fost păcatul meu... dragostea?


Ochiul plătește pentru ochi, se spune,
Dintele plătește pentru dinte.
Și-atunci,
plătim cu dragostea de-acum

pentru o dragoste dinainte?
Am frânt, oare, inimi,
am ucis destine?
Câți s-au dat singuri pradă morții pentru mine?

Iar acum
s-au înțeles toți
îndrăgostiții aceia morți
să mi se facă povară
și zi de zi
sufletu-mi cară
o dragoste
înmulțită cu câteva sute de mii.

 

Noi am învins timpul

 

Am săvârșit împotriva lui un sacrilegiu,
împotriva Timpului,
zeul de care toți se tem,
zeul căruia i se închină clipele
tremurând cu fiecare pas ce-l fac înainte.
Clipele curg numai înainte
și, Doamne, ce n-am da să le putem aduce înapoi!

(dar asta-i o lege
sau, cred eu, o fărădelege
la facerea lumii întocmită, 
neschimbată
niciodată.
)

În ziua aceea
ne-am prins în dans
învârtindu-ne împotriva acelor ceasornicului.
A rămas pecetluit dansul acela
cu sărutările tale pe pleoapele ochilor mei..

Ți-aduci aminte? 

Ți-am spus atunci că nimeni, niciodată,

nu mi-a sărutat ochii...


Așa a fost
și Timpul știa asta
și-n momentul acela
mi-ai înflorit trandafiri în jurul gâtului
și-n jurul încheieturilor mâinilor
și m-am făcut de bună voie

prizonieră iubirii tale...


Timpul bătrân a încremenit atunci
și, neputincios, 
s-a lăsat ademenit în dansul nostru
și-am făcut cu el ce-am vrut noi:
tu, un pas înainte în timp,
eu, un pas înapoi
și de-atunci
noi
suntem cei doi 
care au învins Timpul.

 

Înviere

          (Fiului meu, Gabriel)

 

Tălpile-mi

alergând alungate
sfârâiau
pe drumul pierdut 
al muntelui de foc.
Brațele mi s-au copt
în dogoarea-ncinsă 
din preajma rugului 
pe care-am ars iluzii...
De-atâtea ori s-au împreunat palmele 
rugându-se pentru apus!
Apoi m-a învăluit,
încolăcindu-se ca o iederă flămândă,
Vlăstarul ce l-am răsărit
mai demult, 
pe când primăvara-și deschidea ochii...

Din el lăcrimează seva
ce-mi oblojește amintirile
și nu-mi mai grăbesc pasul spre-nserare...

 

Nocturne

 

Lună de cenușă –
în lumina-i
noaptea iar o scaldă.

 

Schubert, trist, îngână
taine vechi,
ascunse
într-o serenadă.

 

Cobră îmblânzită –
fumul de țigară
hipnotic dansează,
umbre în culori de ceață
desenează.

 

Noapte cu aromă de cafea amară,
să te sorb încet...  până dimineață.

 

Rătăcire...

 

Într-o zi
s-au întâlnit marii pictori ai ținutului
și-ntr-un descântec albastru
ne-au așternut la picioare marea,
departe de ochii pământenilor.

Brațele tale mi-au fost

corabia
care m-a legănat,
paharul

din care am gustat 
dulcele infinit al liniștii.


Când m-am trezit, am plâns.
Mă durea liniștea acum sângerândă
într-o rană 
străpunsă 
de strigătul otrăvit al sirenei
care mereu te ademenește, 
mereu te duce departe...


Rana aceea mi-a fost poarta ieșirii din vis.

 

Răzbunarea timpului

 

îmi râde hainul în față!

e o luptă crâncenă aici, să știi,

pe dragoste, pe noi, pe moarte, pe viață...

încercările mele eșuează.

l-am ademenit,

i-am cântat,

i-am adus ofrande-n cuvinte

și, cu el în brațe,

am plănuit, pe ascuns, un salt uriaș înainte...

de fiecare dată când aproape reușesc,

la granița dintre noapte și zi,

mă trage înapoi.

îndărăt

rămân urmele mâinilor mele,

brazde pe-obrazul secundelor trăite de noi.

 

şi astfel,

între clipa în care sunt

și cea în care aș vrea să fiu

se întinde un vid

ca umbra morții peste Pământul viu,

ca o roză ucisă de ploi

și râzând,

se răzbună hainul

țesând depărtări între noi.

îl auzi?

râde nebunul,

Timpul pe care-altădată,

pierduți în fericirea noastră furată,

îl declarasem învins.

 

El – Timpul,

Eu – cu Don Quijote la braţ...

         ce ființă naivă!

         ce minte nebună!

 

Rugăciune

 

rugile mi-au fost

pentru munții ce se-nălțau înainte-mi.

pe vârfurile lor,

acolo unde se odihnesc norii,

doream să-mi fac lăcașul.

 

azi însă m-am rugat

pentru prăpăstii

săpate

în guri înveninate,

hăuri otrăvite,

rătăcite

departe

de vârfurile râvnite...

 

crește-mi, Doamne, aripi,

nu din tăceri,

ci din Cuvinte!

 

căci Cuvântul

poate fi

Moarte,

Înviere,

sau mai presus,

poate fi

Zbor

peste toate!

 

Semne

 

ceasurile întunecate

mi-au înghițit zâmbetul

ce mi l-ai adus

când veneai de mână cu răsăritul.

 

câteva semne,

litere ascunse

într-un colț de oglindă,

ar putea acum

reaprinde

lumina obrajilor mei.

  

(Premiul Special al Juriului şi Premiul
Revistei „Nord Literar”  la Festivalul Naţional 
de Literatură „Vasile Lucaciu” de la Cicârlău, Maramureş, decembrie 2018)

 

 

1 martie 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.