top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Portret arrow Monica D. Cândea în dialog cu Gheorghe Glodeanu, nr.3(190),martie 2019
Monica D. Cândea în dialog cu Gheorghe Glodeanu, nr.3(190),martie 2019 Print
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

MONICA D. CÂNDEA

ÎN DIALOG CU GHEORGHE GLODEANU

 

Monica D. Cândea: Domnule profesor universitar doctor Gheorghe Glodeanu, numele dumneavoastră este unul canonizat în lumea criticii literare (de mulți ani deja sunteți citat în manualele școlare), mai ales în domeniul prozei, în special al romanului, dar și al literaturii memorialistice sau al diasporei și al disidenței, deși nu ați ocolit nici zona liricului (Poezie și poetică, Editura Libra, București, 2004). În volumul aniversar Gheorghe Glodeanu – 60, apărut în 2017 la Editura Citadela din Satu Mare, cititorii pot afla informații detaliate și generoase despre viața și opera dumneavoastră de critic și istoric literar, de scriitor. Ați publicat peste douăzeci de cărți, sute de articole de specialitate, ați recenzat și prefațat volume, ale scriitorilor consacrați sau ale celor care abia au debutat editorial, mulți dintre ei formați sub coordonarea dumneavoastră, așa că, în Anul Cărții 2019, aș dori să vorbim cu precădere despre ceea ce ați scris, precum și despre Literatură și Carte în general.

Din 2003 până în prezent sunteți directorul revistei „Nord Literar”, la înființarea căreia ați fost părtaș. Ce înseamnă pentru dumneavoastră această publicație și care mai este impactul revistelor literare azi, pentru publicul larg, neavizat?

Gheorghe Glodeanu: Când s-a pus problema realizării unei reviste literare în Baia Mare, am susținut din plin acest proiect. Eram conștient de necesitatea apariției unei publicații literare în pitorescul oraș de pe Săsar, care să promoveze valorile culturale locale, dar care să nu aibă, totuși, un caracter provincial. Am purtat discuții îndelungate cu colegul Săluc Horvat, deoarece conștientizam că va trebui, din lipsă de timp, să renunț la colaborările mele la  revistele deja consacrate. Era însă și o provocare pe care am acceptat-o cu mult entuziasm. La data respectivă, aveam o activitate literară de aproape un sfert de veac, eram profesor universitar, conducător de doctorate, membru al Uniunii Scriitorilor, am publicat câteva sute de articole în presa literară și mai multe lucrări de referință. Era nevoie de cineva care să coaguleze un nucleu redacțional, care să fie acceptat de către toți membrii redacției și le mulțumesc colegilor că au avut încredere în mine și mi-au propus funcția de director al publicației. Mă bucur că am reușit să atrag o serie de nume deja consacrate, precum Vasile Radu Ghenceanu, Augustin Cozmuța sau Gheorghe Pârja. A fost nevoie și de abilitatea lui Săluc Horvat, directorul executiv al publicației, ca să instituționalizăm acest proiect. Partea dificilă a muncii administrative a rămas pe umerii săi. Să nu uităm nici de partea grafică, ilustrațiile fiind asigurate de reputatul artist plastic Mircea Bochiș. Această îngemănare interesantă dintre text și imagine a contribuit la realizarea profilului propriu al noii gazete. Nucleului redacțional i s-au alăturat numeroși redactori asociați, care au asigurat, de-a lungul timpului, prestigiul „Nordului Literar”. Toți erau de acord cu necesitatea apariției unei reviste de cultură în Maramureș. O publicație care să aibă o apariție constantă, depășind astfel caracterul efemer al tentativelor anterioare. A fost nevoie și de sprijinul forurilor locale care, din fericire, au fost mereu alături de noi. O revistă literară nu poate supraviețui singură. „Nord Literar” este revista Consiliului Județean Maramureș, dar se bucură și de recunoașterea Uniunii Scriitorilor. De mai bine de cincisprezece ani, ea reprezintă o referință majoră în viața culturală a Maramureșului. Chiar dacă, din păcate, timpul nu a mai avut răbdare cu V.R.Ghenceanu, Ion M. Mihai și Augustin Cozmuța, locul lor a fost preluat de redactori aparținând „noului val”, formați în jurul publicației și în cadrul Facultății de Litere din Baia Mare. Important e că nu am fost niciodată o revistă provincială, chiar dacă am militat tot timpul pentru impunerea, cu predilecție, a valorilor aparținând acestei zone cu o bogată încărcătură spirituală. Stau dovadă premiile pe care le-a primit „Nord Literar” în timp și numeroasele scrisori de apreciere pe care le primim din partea colaboratorilor, nume sonore ale vieții literare contemporane.

În ceea ce privește impactul revistelor literare azi, acesta rămâne, în continuare, unul important. Publicațiile de cultură pot să descopere și să impună valori, dar contribuie și la formarea gustului cititorilor. Din 2003 până în prezent am debutat foarte mulți autori tineri, aflați în plin proces de afirmare. Am dorit să devenim un seismograf atent al vieții literare din Maramureș, semnalând tot ceea ce este valoros, fără să ignorăm însă ceea ce este important în plan național. Să nu uităm nici de rubrica de traduceri, care asigură deschiderea spre universal.

Din păcate, în ciuda numărului lor considerabil, revistele literare se confruntă și cu dificultăți serioase. Este vorba, cu predilecție, de problema finanțării și de cea a difuzării. Tradiționalele chioșcuri de ziare au cam dispărut, iar cele care au rămas nu mizează pe revistele de cultură deoarece acestea nu aduc profit. Profitul lor este exclusiv de ordin spiritual. Nu se măsoară în bani. Nu este de mirare faptul că, pentru a putea supraviețui, numeroase publicații apar exclusiv online. După 1989, asistăm la un interesant fenomen de multiplicare a centrelor de cultură, ceea ce a dus la reevaluarea raporturilor dintre centru și provincie. Fenomenul poate fi observat și în sfera gazetăriei. Vechile reviste literare au pierdut din prestigiul deosebit de care s-au bucurat odinioară, lor adăugându-li-se numeroase publicații noi, în măsură să cartografieze o nouă geografie a literaturii române.

 

M.D.C.: Activitatea criticului începe de obicei prin colaborarea la revistele de specialitate. Dumneavoastră ați publicat în foarte multe, atât în țară, cât și în străinătate. Vorbiți-ne despre perioada debutului și despre ecourile pe care le-au avut primele colaborări publicistice asupra activității ulterioare.

Gh. G.: Am debutat în primăvara anului 1981, pe vremea studenției, în paginile revistei „Tribuna”, la rubrica „Alpha”, patronată de profesorul Liviu Petrescu. Am comentat Metamorfozele timpului în romanul Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade, lucrare foarte puțin cunoscută în țară la data respectivă. De fapt, era vorba de o carte interzisă, așa că m-a și mirat apariția textului. Romanul mi-a fost împrumutat de către Leon Baconsky, profesorul meu de literatură contemporană. La începutul anilor 70, acesta a fost lector de limba română în Franța, de unde s-a întors cu ediția românească a cărții lui Mircea Eliade. Am amânat momentul debutului, deoarece nu mă simțeam pregătit să ies în lume. Nu aveam nimic nou de spus. Abia după ce am fost premiat la o sesiune de comunicări națională dedicată studenților, m-am gândit serios la tipărirea studiului prezentat. Faptul că președintele juriului a fost Eugen Simion a constituit o încurajare în plus. Amânând momentul debutului, am ratat colaborarea la celebra revistă studențească „Echinox”, dar m-am apropiat de „Tribuna”, singurul săptămânal de cultură din Transilvania la acea vreme. Articolul de debut (primul publicat în țară despre romanul lui Mircea Eliade) a reușit să atragă atenția și a marcat începutul unei colaborări îndelungate cu revista „Tribuna” din Cluj. Celor din redacție le-am propus un serial Eliade, dar cum era vorba de un scriitor mai tot timpul interzis, am reușit să public doar încă un text despre problema memoriei în nuvela Pe strada Mântuleasa, un alt text mai puțin cunoscut la noi. La scurt timp, am devenit unul dintre cronicarii literari ai publicației, alături de nume grele, precum Ion Vlad, Petru Poantă sau Liviu Petrescu. Vasile Sălăjan, redactorul-șef al publicației, a dorit să își formeze o echipă alcătuită din tineri aflați în plină afirmare. Se gândea, cu predilecție, la Ioana Bot, la Ion Mureșan și la mine. Din păcate, proiectul nu s-a putut realiza deoarece nu aveam buletin de Cluj, iar în 1981 au fost închise orașele mari. Așa că a trebuit să mă mulțumesc cu statutul de colaborator al publicației și cu acela de profesor de liceu la Satu Mare. Statut important, deoarece îmi permitea să mă ocup de literatură, chiar dacă școala îmi răpea foarte mult timp. Pe lângă articolele publicate în „Tribuna”, semnătura mea mai putea fi întâlnită, sporadic, și în paginile altor publicații: „Familia”, „Steaua”, „Vatra”, „Contemporanul”, „Luceafărul”, „România literară” etc. După 1989, când a început criza revistelor literare, prietenii de la „Tribuna” s-au gândit să scoată un mare cotidian al Ardealului sub conducerea lui Augustin Buzura și mi s-a propus să fac parte din redacție. Nu mă prea atrăgea ideea de a face gazetărie politică, dar aș fi acceptat ideea de dragul unor prieteni admirabili. Cum prețul hârtiei a explodat brusc, iar Augustin Buzura s-a mutat la București, proiectul a căzut. Culmea e că mi s-a propus să mă duc să lucrez și la Fundația Culturală Română. Am optat însă pentru cariera universitară. Drept consecință, în 1992, când s-a ivit ocazia, am venit la Universitatea din Baia Mare, unde am fost bine primit și unde era nevoie de cadre tinere și bine pregătite. Mă bucur că am putut participa la noua istorie a Facultății de Litere, care în prezent are un alt statut decât vechiul Institut Pedagogic. Mă simt onorat că am putut contribui la înființarea Masteratelor și a Școlii Doctorale, realizări extrem de importante, fără de care instituția ar arăta cu totul altfel. Împreună cu distinșii colegi Gheorghe Pop și Victor Iancu, numele sonore de odinioară ale Facultății de Litere, am dus o întreagă bătălie pentru a obține dreptul de a conduce doctorate în Baia Mare. Nu am rămas însă departe de presă, unde am publicat peste 600 de articole de specialitate. Pare mult, dar între timp au trecut patru decenii. După 1990, m-am numărat printre membrii fondatori ai revistelor „Poesis” și „Pleiade” din Satu Mare, „Nord Literar”, „Archeus” și „România Km O” din Baia Mare. Când am lucrat la cartea despre literatura diasporei, am devenit, pentru câțiva ani buni, cronicarul „Jurnalului literar”. Timp îndelungat, revista mea de suflet a fost „Tribuna” din Cluj, la care am debutat și al cărei cronicar literar am fost timp de un deceniu și jumătate. După Revoluție, colaborările mele s-au extins și mai mult, vechilor publicații adăugându-li-se altele noi: „Viaţa Românească”, „Art Panorama”, „Piaţa literară”, „Mişcarea literară”, „Cahiers roumains d’études littéraires et culturelles”, „Argeş”, „Tabor”, „Însemnări ieșene”, „Mozaicul”, „România km O”, „Paradigma”, „Alpha”, „Orizont Literar Contemporan”, „Verso”, „Euphorion”, „Diagonale”, „Orașul” etc. Cu câțiva ani în urmă, Daniel Dragomirescu mi-a făcut surpriza de a mă numi director de onoare al revistei „Orizont literar contemporan”. În străinătate, am publicat în revistele „Empireuma”, „Lateral”, „The Barcelona Review” (Spania), „Casa del Tiempo” (Mexic), „Origini. Romanian roots” (SUA), „Europa” (Serbia), „Limba română” (Republica Moldova) etc.

 

M.D.C: La începutul anilor ’80 ați scris o teză de licență despre proza fantastică a lui Mircea Eliade, una dintre cele mai proeminente personalități ale diasporei culturale românești, intitulată Metamorfozele timpului în proza fantastică a lui Mircea Eliade. Mi se pare un act de mare îndrăzneală din perspectiva regimului politic de atunci. Cum a fost posibilă alegerea acestei teme? Cum erau priviți scriitorii și intelectualii din diaspora în acea perioadă?

Gh.G.: Am descoperit opera lui Mircea Eliade prin anii 70, pe vremea liceului. Reputatul om de cultură își trăia anii de glorie, dar în țară era un scriitor interzis. În biblioteca din Carei, orașul meu natal, se găsea o singură carte a autorului, ce cuprindea două titluri: Maitreyi și Nuntă în cer. Suficiente totuși pentru a atrage atenția asupra unui prozator de excepție. Proza fantastică am descoperit-o în primul an de studenție și m-a marcat puternic. Am început să citesc numeroase lucrări teoretice și am parcurs operele marilor reprezentanți ai genului. M-au ajutat și profesorii mei, îndeosebi Leon Baconsky, care era posesorul unei biblioteci extraordinare. Pentru a înțelege cât de dificilă a fost realizarea unei lucrări de licență despre fantasticul în proza lui Mircea Eliade, trebuie să înțelegem contextul epocii. Autorul fiind interzis, nu aveam acces la cărțile pe care le-a publicat în perioada interbelică. Ele erau păstrate într-un fond secret, la care se ajungea doar cu aprobări speciale. Lucruri azi banale, când opera autorului se găsește pe toate rafturile bibliotecilor, atunci păreau insurmontabile. Mă bucur că cei de la conducerea Facultății de Filologie din Cluj nu au refuzat să abordez un subiect care era tabu la acea vreme. Existau și scurte perioade când regimul comunist încerca atragerea autorului și când i se tipărea câte o carte. Insuficient însă pentru a-l convinge pe savant – în ciuda dorului care îl mistuia – să se întoarcă într-o țară în care scrierile sale erau ignorate. Drept consecință, Mircea Eliade redevenea un scriitor interzis. Cu toate dificultățile uriașe legate de strângerea materialelor, am reușit, student fiind, să realizez, în 1981, una dintre primele sinteze consacrate prozei fantastice a autorului.   

 

M.D.C.: Opera lui Eliade a fost și tema volumului (Fantasticul în proza lui Mircea Eliade) cu care ați debutat editorial în 1993 (după ani de așteptare). Ce v-a atras la acest scriitor?

Gh.G.: Fantasticul în proza lui Mircea Eliade reprezintă o variantă amplificată a lucrării de licență. După absolvire, am continuat să lucrez la proiectul Eliade. Există numeroși exegeți care au fost marcați de opera fascinantă a lui Eminescu (Perpessicius, Ion Negoițescu, Ioana M. Petrescu etc.), alții de opera lui Liviu Rebreanu (Niculae Gheran), alții de Mircea Eliade (Mircea Handoca). Am reușit să îl cunosc pe Mircea Handoca, autorul unei bibliografii celebre în epocă, cu care am început să am o bogată corespondență. Acesta mi-a pus la dispoziție biblioteca lui fabuloasă, iar nucleul inițial al cărții a dobândit o nouă profunzime. Alte lucrări mi-au fost împrumutate de către Eugen Simion, unul dintre exegeții importanți ai scriitorului. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am petrecut câteva zile la Hotelul „Dorobanți” din București pentru a conspecta unul dintre ultimele volume antume de proză scurtă semnate de către Eliade. Era vorba de o selecție de texte publicată în limba franceză. Prin 1983, am trecut pe la Editura Cartea Românească și i-am întrebat dacă ar fi interesați de un studiu critic dedicat lui Mircea Eliade. Redactorul-șef al editurii, Cornel Popescu, s-a arătat entuziast, iar un an mai târziu am depus manuscrisul. Apoi a urmat o lungă așteptare. Editura publica un număr limitat de cărți de critică literară, iar eu nu eram decât un debutant. În plus, Eliade era mai tot timpul interzis. La un moment dat, am ajuns rezervă în planul editorial, ceea ce însemna că anul următor cartea mea urma să apară. Exista însă un Consiliu al Culturii și al Educației Socialiste care era deasupra editurilor și care cenzura titlurile. Drept urmare, am fost refuzat. Într-o zi de iarnă, când se definitiva planul editorial pentru acel an, pe holurile editurii l-am întâlnit pe prozatorul Horia Ursu, care a jucat un rol important în venirea mea la Universitatea din Baia Mare. După o așteptare de un deceniu, Fantasticul în proza lui Mircea Eliade nu a mai apărut la Editura Cartea Românească, ci la Editura Gutinul din Baia Mare. Pe parcursul anilor, lucrarea a suferit numeroase modificări și adăugiri, ceea ce explică numeroasele ediții care au urmat. De la proza fantastică, am trecut la abordarea tuturor coordonatelor operei reputatului scriitor: romanul existențialist („trăirist”), dramaturgia, memorialistica, corespondența. Tot la Editura Gutinul din Baia Mare (care un timp a mers foarte bine) am publicat și studiul Dimensiuni ale romanului contemporan, un manuscris ce a zăcut la sfârșitul anilor 80 prin sertarele Editurii Eminescu din București. Este o carte ce s-a născut din activitatea mea de cronicar literar al revistei „Tribuna”.

 

M.D.C.: De-a lungul anilor, literatura exilului și a disidenței a devenit o preocupare constantă pentru dumneavoastră, iar cercetarea s-a concretizat în volumul Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței, apărut în 1999, și apoi în ediția reeditată din 2010. Ce credeți că s-ar fi întâmplat cu memoria și ființa românească, de-a lungul regimului totalitar, în absența rezistenței intelectuale din afara granițelor?

Gh.G.: Literatura exilului a constituit un subiect inedit prin anii 90, când s-a început recuperarea acestui imens tezaur spiritual. Pe rafturile librăriilor au început să apară cărți interzise în totalitarism, semnate de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Paul Goma, Ioan Petru Culianu, Vintilă Horia, Dumitru Țepeneag, Petru Dumitriu, Alexandru Vona, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și mulți, mulți alții. Era, de fapt, o față mai puțin cunoscută a literaturii române, motiv pentru care a atras rapid atenția criticilor literari. Era firesc ca acest subiect incitant să mă atragă și pe mine. Descopeream autori și cărți, o lume fascinantă, interzisă până la acea dată. Am început să mă concentrez pe scrierile autorilor români din diaspora, iar textele le-am publicat în paginile „Jurnalului literar”, după care le-am adunat în volum. Câțiva ani buni am fost cronicarul literar al publicației conduse de regretatul Nicolae Florescu, ce punea un accent deosebit pe valorificarea literaturii exilului. Până când lucrurile s-au așezat și această nouă fațetă a literaturii române a fost recuperată aproape integral, a existat o întreagă dispută dacă adevăratele valori au fost create în afara hotarelor sau în țară, în plin totalitarism. Fără aceste opere scrise în libertate, literatura română ar fi fost mult mai săracă. A existat o rezistență prin cultură, ce a contribuit la păstrarea adevăratelor valori. De altfel, în România comunistă au existat două literaturi: una oficială, încurajată de regimul totalitar, și alta a valorilor autentice. Cititorii știau foarte bine care sunt valorile estetice autentice și care erau efemerii cântăreți de partid. Desigur, pentru scriitor era dificil să se adapteze la condițiile regimului totalitar. Micile sau marile compromisuri erau imposibil de evitat. Sunt lucruri greu de înțeles pentru noua generație, care s-a născut în plină libertate a cuvântului și care nu poate pricepe lipsa de reacție a oamenilor de cultură în plin totalitarism. Or, tocmai evenimentele sângeroase ale Revoluției demonstrează cât de opresiv era regimul din România.

 

M.D.C.: Din perspectiva calității dumneavoastră de cadru didactic universitar ați realizat impresionante sinteze critice care au avut în vedere romanul, atât în literatura română, cât și în cea universală, adevărate repere pentru cercetătorii în domeniu. Voi cita aici doar Poetica romanului interbelic. O posibilă tipologie a romanului (1998, reeditată) – teza dumneavoastră de doctorat, Romanul: aventura spirituală a unei forme literare proteice (2007) și Măștile lui Proteu. Ipostaze și configurații ale romanului românesc (2005). De unde fascinația pentru roman? Cum mai pot fi receptate azi, de noul val de cititori, romanele deja clasicizate, atât din literatura română, cât și din cea universală?

Gh.G.: Privind ulterior lucrurile, multe dintre cărțile mele au apărut din nevoia firească de cunoaștere, de a-mi lărgi orizontul spiritual, dar și din necesități didactice. La facultate, predau cursuri despre proza interbelică și contemporană, despre istoria romanului modern, literatura diasporei și a disidenței, literatura fantastică. În mod firesc, studiile publicate alcătuiesc suportul acestor cursuri. De unde interesul pentru roman? Din fascinația exercitată de această formă literară proteică asupra mea. Dar și datorită faptului că, în momentul în care am început să colaborez la revista „Tribuna”, mi s-a cerut să scriu, cu predilecție, despre autorii de romane. Era sectorul deficitar. Într-o revistă cu apariție săptămânală este mult mai ușor să scrii despre o plachetă de versuri decât despre un roman de 300-400 sute de pagini. Apoi, în 1990, când reputatul profesor Ion Vlad mi-a propus să mă ia la doctorat, după un scurt răgaz, i-am propus ca subiect al investigațiilor tot romanul. Cum materialul ce urma să fie parcurs era imens, m-am concentrat asupra romanului interbelic. Pe parcursul cercetărilor, am încercat să impun o metodă de lucru de la care nu m-am abătut de atunci. În cazul fiecărui autor, am pornit de la concepția lui despre literatură și abia pe urmă am ajuns la comentariul de text. De aici întrepătrunderea firească în cărțile mele dintre teoria literaturii și analiza de text. Ulterior, investigația s-a extins și asupra romanului contemporan, astfel încât lucrarea intitulată Măștile lui Proteu. Ipostaze și configurații ale romanului românesc poate fi considerată o veritabilă istorie a genului, un roman al romanului. Desigur, m-a interesat și evoluția genului în literatura universală, iar rod al acestor meditații este lucrarea Romanul. Aventura spirituală a unei forme literare proteice. Romanul rămâne și azi specia rege, chiar dacă, din dorința de a fi cât mai autentic, el s-a apropiat foarte mult de literatura confesivă, de jurnalul intim și de autobiografie.

Cum pot fi receptate azi marile romane de către tinerii cititori? Evident, prin lectură. Și explicând valorile pe care acestea le transmit. Din păcate, lectura ca delectare a cam dispărut. Tinerii de azi preferă să se distreze altfel, preferând textului tipărit imaginea. Lectura devine tot mai mult o profesie. Se citesc, în continuare, numeroase lucrări de specialitate, dar tot mai puțină beletristică. E trist că lectura îi atrage tot mai puțin până și pe studenții filologi, care se pregătesc să devină profesori de limba și literatura română. Dar există și excepții. Cel care a descoperit voluptatea lecturii nu poate renunța la acest viciu nepedepsit. 

 

M.D.C.: Memorialistica și jurnalul intim sunt, alături de roman, o altă arie literară pe care ați investigat-o cu atenție. Cele două tomuri urieșești consacrate acestui domeniu al scriiturii (Narcis și oglinda fermecată. Metamorfozele jurnalului intim în literatura română 2012, respectiv Scriitori, cărți, muze. Ipostaze ale discursului amoros în literatura română 2017) sunt incitante ele însele și provoacă cititorii să se apropie de textele originale. Mai este biograficul azi o sursă de împrospătare a ficțiunii, demonstrând validitatea formulei Lumea ca Text, devenite apoi, prin retorsiune,Textul ca Lume?

Gh. G.: După ce mai multe decenii m-am ocupat de principalele opere ale literaturii române, a apărut curiozitatea firească de a afla cât mai multe informații despre omul aflat în spatele operei. În felul acesta s-a născut lucrarea dedicată metamorfozelor jurnalului intim în literatura română. Curiozitatea mea a fost amplificată și de numărul formidabil de jurnale intime publicat după 1989. Până la acea dată, genul autobiografic a constituit o specie ce nu s-a găsit în centrul atenției editorilor. Au fost valorificate marile jurnale ale scriitorilor români din exil și au fost recuperate textele ce nu au putut fi publicate înainte de răsturnarea regimului totalitar. Notele zilnice ale lui Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Sanda Stolojan, Mihail Sebastian, N. Steinhardt, Jeni Acterian au adus un suflu nou în literatura română. Dar cartea este mult mai amplă, alcătuind o veritabilă istorie a intimismului românesc, de la Titu Maiorescu și Iulia Hasdeu până la Mircea Cărtărescu.

Volumul Scriitori, cărți, muze insistă pe o altă specie a literaturii de frontieră, corespondența. Mai exact pe scrisorile de dragoste. Pornind de aici, cartea reprezintă o fascinantă incursiune în marile povești de dragoste ale literaturii române, de la Mihai Eminescu până la Emil Cioran. Nu m-au interesat elementele de cancan, ci maniera în care poveștile de dragoste au generat opere: romane, poezii, nuvele, pagini de jurnal, memorii, corespondență intimă. Istoria literaturii a demonstrat că genul autobiografic poate concura romanul, căruia i-a influențat evoluția. Nevoia de autenticitate reprezintă nu numai o coordonată a autobiografiei, ci și a romanului contemporan.

 

M.D.C.: O altă categorie de lucrări are caracter monografic și se apropie de opera unor scriitori precum Mihai Eminescu (proza), Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Mateiu Caragiale, M. Blecher sau Anton Holban. Am putea deduce de aici un fel de canon personal al prozatorilor români? Ce v-a legat de acești scriitori? Cine lipsește din această listă și a rămas ca intenție de cercetare monografică?

Gh.G.: Proza lui Mihai Eminescu m-a fascinat încă din adolescență. Drept urmare, cartea a apărut în mod firesc. Mai ales că este vorba de unul din maeștrii prozei fantastice românești. În ceea ce îi privește pe ceilalți autori pe care îi menționați, lucrând la Poetica romanului interbelic, am realizat o serie de profiluri epice care trebuiau să fie doar amplificate. Liviu Rebreanu, de exemplu, rămâne până azi întruchiparea supremă a romancierului. Profilul său spiritual este însă mult mai complex decât ceea ce putem afla din manualele școlare. Am încercat să depășesc clișeele existente în interpretare, extinzând observațiile la întreaga operă a scriitorului. Romane precum Adam și Eva, Ciuleandra, Gorila merită să fie readuse în centrul atenției. La fel și universul complex al nuvelelor. Există apoi romanele ignorate Jar și Amândoi, dar care trebuie rediscutate pentru a înțelege complexa viziune despre artă a prozatorului. Cu câțiva ani în urmă, am avut ocazia să semnez postfețele la trei dintre romanele lui Liviu Rebreanu apărute la Editura Dacia (Amândoi, Jar și Gorila) și să prefațez versiunea spaniolă a romanului Ciuleandra. În ceea ce îl privește pe Mircea Eliade, acesta rămâne marea pasiune, scriitorul care mi-a marcat întreaga existență, autorul la care mă întorc periodic cu mare plăcere.

Dar m-a fascinat și personalitatea complexă a altor autori, precum: Mateiu Caragiale, M. Blecher sau Anton Holban. Cine lipsește din această listă? Ea nu va fi niciodată definitivă. E suficient să amintesc, în acest sens, scriitori cum ar fi Camil Petrescu (căruia i-am reeditat recent versurile la Editura Academiei), Mihail Sebastian sau Mihail Sadoveanu. La care se adaugă mulți alții.

 

M.D.C.: Opera dumneavoastră critică stă sub semnul lui Proteu, personajul mitologic pe care l-ați evocat ca emblemă a romanescului, fiind orientată atât asupra unei investigații analitice a operelor, cât și asupra operațiilor de sinteză în câmpul generos al literaturii. De unde v-ați luat energia pentru aceste laborioase întreprinderi, realizate cu perseverență de-a lungul anilor și cu o atât de mare acuratețe științifică?

Gh.G.: Explicația este simplă. Munca. O muncă teribilă, ce a presupus sacrificarea concediilor, a timpului liber. De fapt, nu cred că a fost vorba de un sacrificiu propriu-zis, deoarece m-am simțit întotdeauna foarte bine printre cărți, în spațiul protector al bibliotecilor. Am resimțit din plin ceea ce Roland Barthes numește „plăcerea textului”. Drept consecință, scrisul nu s-a transformat niciodată într-o corvoadă. Oricât ar părea de numeroase, să nu uităm, totuși, că lucrările mele au apărut pe parcursul a patru decenii. O viață de om. Condiția de universitar a contribuit și ea din plin la stimularea activității mele intelectuale.

 

M.D.C.: Dimensiunea creatoare a activității dumneavoastră este dublată de cea universitară, de model și ghid al studenților pe drumul formării profesionale și al cercetărilor literare. În lumea academică a Nordului sunteți un mentor al studenților de aproape trei decenii. Am avut și eu ocazia de a-mi derula formarea postuniversitară sub oblăduirea dumneavoastră, pentru care vă sunt recunoscătoare, deoarece am învățat în egală măsură respectul pentru rigoarea științifică, dar am avut și libertatea de a-mi manifesta originalitatea. Cum vedeți din această perspectivă evoluția vieții culturale românești, în contemporaneitate, având în vedere că Școala și dascălii ei ar trebui să reprezinte un epicentru, un model, o resursă în acest sens?

Gh. G.: Despre activitatea mea de dascăl ar fi mai potrivit să vorbească foștii mei studenți. Am încercat să îi fac să muncească cu pasiune, să resimtă plăcerea activității desfășurate, motiv pentru care le-am oferit libertatea de a-și alege subiectele de cercetare. Mă refer la temele lucrărilor de licență, la dizertațiile de masterat, dar și la tezele de doctorat. Dacă pui pasiune în ceea ce faci, apar și rezultatele. Din păcate, în ultimii ani, asistăm la o degradare accentuată a învățământului românesc. Faptul că nu mai există concurență a dus la eliminarea selecției, a examenelor de admitere și acest lucru se simte. Cu toate acestea, mai există studenți buni și chiar foarte buni, capabili de performanță. Cine dorește să învețe are la dispoziție toate condițiile. În ceea ce privește statutul dascălului, acesta ar trebui să fie un model, dar în lumea mercantilă în care trăim el nu poate deveni decât cel mult un model spiritual. Nu e puțin, dar nu e nici suficient. Din păcate, prestigiul de odinioară al învățământului s-a diminuat în mod dramatic.

 

M.D.C.: În final, o pledoarie pentru literatură, care simțiți că ar putea să atingă conștiința tinerilor intelectuali în formare, să îi facă să se deschidă spre o cunoaștere nuanțată a vieții, printr-o lectură de calibru superior...

          Gh.G.: Pledoaria mea pentru literatură este o pledoarie în favoarea cărții și a lecturii. Chiar dacă trăim în epoca internetului, cartea rămâne un reper spiritual major. În aparență, în concurență acerbă cu imaginea, textul tipărit pare să piardă, dar marile idei, lucrurile cu adevărat profunde le găsim, în continuare, în biblioteci, în fascinanta lume a cărților.

 

1 martie 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.