top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Proză arrow Au fost 110 (Zvetlana Preoteasa), nr.3(190),martie 2019
Au fost 110 (Zvetlana Preoteasa), nr.3(190),martie 2019 Print
Apr 02, 2019 at 11:00 PM

Zvetlana PREOTEASA

AU FOST 110

Săpaseră tranșee pentru infanteriști toată seara, acum stăteau ghemotociți unii în alții, oameni și cai semănând cu niște momâi de piatră și într-o tăcere tristă se luptau cu somnul. Bietele animale erau parcă mai atente decât soldații și, pentru a fi siguri că nu doarme nimeni, fornăiau repetat sau își încrețeau pielea mișcând din coame. Uneori, băteau din copite și ciuleau urechile, iar atunci frigul parcă dispărea o secundă și apărea, în schimb, teama de a nu fi luați prin surprindere. Santinelele așezate pe stânga și pe dreapta flancului încercau să pătrundă cu privirea prin ceața deasă câmpul de la Lăcrița Mică până spre pod și cu un efort, mai departe, spre pădure. Apoi făceau semn cu mâinile amândouă vrând să spună: „Nu se vede nimic”. Bine, deci vor mai trăi încă o jumătate de oră, apoi nu se mai știe ce va fi!

Era atât de frig că își simțea fața înțepenită într-o peliculă de gheață care, din când în când, părea că se crăpa înțepată fiind de mii de ace, cumplit de dureroase! Mâinile înfășurate în niște cârpe, zdrențuite de acum, se lipeau de hățul calului.

                   Moartea venea oricum, ori de la ger, ori de la nemți, gândi el. Îi veni să râdă sau să plângă, nici el nu știa, dar ce prostie a naibii ar mai fi și asta să moară înghețați toți 110 câți erau în escadronul 3?! Adică să mori, așa, de prost, când el își dorea să moară cu un rost, dacă ar fi să moară. Se uită la cel ce stătea cu capul aproape lăsat pe umărul lui stâng, nici nu știa care e. Puse mâna pe el și îl împinse ca să se poată ridica să-și dezmorțească picioarele. Camaradul mormăi ceva și se rezemă în schimb pe sabie. Nici el nu dormea, dar devenise dureros să rostești cuvinte. Și apoi la ce bun cuvintele, când gândurile sunt atât de multe și de amare?!

              Întinse mâinile în față,  se apucă de tălpicile șeii și cu mare greutate reuși să se ridice, se apropie cu fruntea de gâtul calului și o liniște plăcută îl cuprinse. Era ca atunci când îl găsea dimineața în grajd și se grăbeau amândoi să plece. Pentru o clipă se duse cu gândul acasă și îi veni să plângă. Avea, era convins de asta, cea mai frumoasă nevastă! Harnică și aprigă! Zâmbi! Își aduse aminte cum călărește Maria, fără șa și fără teamă, cu părul ei lung și de culoarea grâului copt, căzându-i pe spate în cozi groase. Se scutură de gând, acum nu mai avea rost, era într-un iad, dacă voiai să trăiască, trebuia să fie cu toate mințile și simțurile aici, treze, în alertă.

            Încet și nesigur, porni spre șopronul unde se improvizase un fel de spital de campanie și care era la vreo douăzeci-treizeci de metri spre dreapta, în spatele lor. Tot acolo erau și căruțele cu fân și alimentele. Înaintă aproape orbecăind, ghidându-se după gemetele răniților, care îi făceau pielea de găină și îi dădeau o stare de rău. Doamne, prin ce trecuseră în ultimele zile, de când li s-a dat ordin să pornească de la Caracal spre Târgu Jiu! Trebuiau să apere flancul stâng al armatei române, care se retrăgea în grabă de la Craiova. În urmă cu vreo două zile, pe 8 noiembrie, nemții intraseră în Craiova. Da, două zile, pentru că acum e trecut de 12 noaptea, deci azi e 10 noiembrie 1916. O fi ultima zi din viața lui? Din viața unora dintre ei, cu siguranță. Oricum, mai rămăseseră cam un sfert din câți erau. Regimentul din care și el făcea parte, 9 Roșiori, a trebuit să facă recunoașterea terenului pentru a descoperi pozițiile nemților.

            Auzi poziții? Ce naiba să afle, că doar erau peste tot! Colonelul îi spusese căpitanului Filliti că nemții sunt cu vreo patru armate, au 80. 000 soldați și cavaleria lor numără peste 30.000 de cai! Iar ei mai erau o mână de oameni, flămânzi și goi și fără arme! Erau ultimii în fața inamicului, erau ultimii în care românii își puneau speranța și singurii care ar mai fi putut face ceva pentru țară!

            De dimineață li se ordonase să cadă în spatele inamicului care mergea spre Ungureni și abia atunci a văzut ce înseamnă puștile alea numite mitraliere! Trăgeau cu zeci de gloanțe pe minut, iar ei aveau în majoritate puștile bătrâne, cu câlți, de la 1877!  Fuseseră prinși între focuri, iar el scăpase doar datorită calului care, într-o goană nebună, îl dusese la primul pâlc de copaci, de unde a reușit să arunce singura grenadă pe care o avea în traistă spre căpițele de fân din față. Acolo, două mitraliere secerau de zor vieți de tineri soldați români. A reușit să-i omoare, fir-ar mama lor de nemți, și să pună mâna și pe cele două mitraliere. Datorită lui s-a înaintat vreo trei kilometri, până aici la Lăcrița, dar câteva sute dintre ei pieriseră.

              Ajunse la căruțe și se îngrozi, în partea dreaptă, pe jos, erau șiruri de morți, iar câțiva sanitari îi dezbrăcau, le luau cojoacele, ciorapii de lână și ghetele, pentru că le trebuiau celor ce încă trăiau, iar mâine vor fi în focul luptei. Apoi sfâșiau cămășile și făceau bandaje. Era un miros greu venit de la cadavre, pe care nici gerul năprasnic nu-l putea opri. Miros de mort, miros de sânge! Se duse spre ușa șopronului, unde pe niște baloți de fân stăteau căpitanul Filliti și cei doi locotenenți ce tocmai veniseră din recunoaștere.

– Să trăiți, îi salută el ducând mâna la chipiu și nu știu ce să facă, să se apropie sau să treacă mai departe.

Căpitanul însă îi făcu semn să se apropie.

– Vino aici, Dumitre, zise el prietenos, ia cu noi un rachiu să te mai încălzești, zise căpitanul Filliti, întinzându-i în același timp o sticlă.

Locotenentul Roșca îi făcu loc lângă el pe un sac de fân, iar celălalt, Paraschiv, îl salută dând din cap. Dumitru mulțumi, luă sticla și trase o dușcă. Era țuică de prune, otcă mai degrabă, că era cam slabă, dar bună oricum. O simți până în vârful degetelor de la picioare și înapoi. Mațele, trezite parcă la viață, traseră repede niște ghiorăituri adânci, de care se rușină puțin, dar, de fapt, nu avea de ce. Toți erau înfometați. După ce că nu aveau decât turtă tare ca piatra și câte o ceapă, seara nu mâncau aproape deloc, pentru că înainte de bătălie nu e bine să mănânci. Se zice că mațele se mai pot cârpi, dacă nu sunt pline cu mâncare, că atunci se sparg și aleluia, ce să-ți mai facă doctorul?

Se așeză pe sac și nu se putu abține să nu se gândescă la faptul că, probabil mâine, cel puțin unul dintre ei nu va mai fi. Dar care? Sau poate toți?

– Ești însurat? îl întrebă căpitanul.

– Da, răspunse simplu Dumitru, am și o fetiță de patru ani. Oftă din toți rărunchii. O cheamă Alexandrina, continuă el abia șoptit.

– Să-ți trăiască! îi ură capitanul, zâmbind. Bună treabă ai făcut azi! Bravo!

          Dumitru tăcu, nu era nimic de zis.

– Al dracului război! zise locotenentul Roșca, înciudat. Ai mei sunt la Craiova, ce frică o fi acum în casa mea! Doamne, ce năpastă pe noi!

Atâta durere reieșea din cuvintele simple spuse de locotenent că o simțiră toți până în adâncul sufletului.

Roșca își șterse fruntea cu palma străvezie, iar Dumitru avu impresia că lacrimile se chinuie să se oprească.

               Căpitanul scoase din buzunarul interior al mantalei un pachet de țigări și îl întinse spre Roșca, acesta mulțumi și luă o țigare, după care ceilalți. Și-o aprinseră cu mâini tremurânde și începură să fumeze în tăcere, fiecare cu propriile spaime, amintiri și poate speranțe.

– Am auzit că ai o soră, Roșca. E măritată?

– Nu, domnule, urma să se mărite anul acesta cu un absolvent al școlii militare de la Craiova, coleg cu mine de altfel, dar a murit la Târgu Jiu. Era cel mai bun prieten al meu, am copilărit împreună.

          Spunând asta, lăsă capul în jos și trase cu nesaț din țigare. Dumitru iar avu impresia că vede lacrimi în ochii lui. Observă și căpitanul și, fiind foarte educat și discret în același timp, încercă să îl facă pe bietul locotenent să-și schimbe șirul gândurilor, adresându-se celuilalt locotenent.

– Iar tu, Paraschive, ești însurat?

Paraschiv, un bărbat tânăr, brunet și puțin cam îndesat, dădu din cap, își drese vocea și răspunse cu mare greutate:

– Da, am un băiat de trei luni, m-au chemat imediat după ce s-a născut, nici nu am apucat să-l văd bine.

Se auzi un tropot îndepărtat de copite și ofițerii se ridicară în picioare, așteptând cu inima cât puricele să vadă ce urmează să fie cu ei. Așteptau ca niște condamnați la moarte sosirea sentinței. Poate că asta și era! În mai puțin de trei minute apăru lângă ei un soldat care însoțea curierul.

– Domnule căpitan, sunt sublocotenentul Pasăre de la comandamentul brigăzii a treia, se prezentă el așa cum era tipicul, și vă aduc ordinul de luptă al domnului colonel Odobescu.

– Sunt căpitanul Filliti, aștept ordinul și servesc patria.

 Vocea căpitanului nu arăta niciun fel de emoție, ci doar hotărâre amestecată cu un fel de resemnare, cel puțin asta simți Dumitru.

– În dimineața asta trebuie să ajungeți cu întreg escadronul 3 la Popânzești. Ordinul este să porniți imediat.

– Am înțeles, zise simplu Filliti.

Și fără alte discuții se întoarse spre cei doi locotenenți ai săi și spre sublocotenentul Dumitru Nedelcu și dădu comanda ca oamenii să fie gata să pornească imediat spre Popânzești. Doctorului Marinescu, chemat în grabă, i se comunică să se pregătească de plecare cu toți răniții care se puteau transporta. Doctorului, gârbovit de ani sau poate de război, i se întunecară privirile, dar nu zise nimic, tocmai se hotărâse pentru o amputare, dar acum nu mai era timp. Cei care erau mai bine urmau să fie urcați în căruțe, pentru restul, ce va vrea Dumnezeu, oamenii nu puteau nimic!

În aproape o oră, o oră și jumătate se puseră în mișcare. O trupă de douăzeci de călăreți formă avangarda, iar o alta ariegarda, la mijlocul convoiului erau căruțele, în șir, una după alta, trase de boi, altele de cai și conduse de țărani voluntari sau de cei care fugiseră cu avutul din calea cotropitorului. Nu se acceptaseră femei și copii, ar fi îngreunat mult prea mult mișcările escadronului, ce se voia de intervenție rapidă. Până la Popânzești erau vreo zece kilometri, dar în condițiile date cei zece echivalau cu o sută. Mergeau pe câmpuri ce fuseseră cândva arate, iar acum, din cauza gerului, brazdele de pământ păreau adevărate capcane pentru roțile căruțelor. Nici nu intra în discuție să iasă la drumul mare, pentru că pe acolo treceau trupele germane și austriece care înaintau spre București. Și așa aveau toate șansele să dea peste ele cu toată avangarda lor cu tot.

              Lui Dumitru îi trecu prin minte faptul că poate ceața și cerul întunecat ca smoala sunt în avantajul lor, pentru că ar fi putut să se strecoare printre linii și să ajungă la regiment fără incidente. Dădu pinteni calului și depăși corpul convoiului, îi făcea bine să călărească puțin singur, fără să mai vadă disperarea de pe fețele celorlalti și să mai audă veștile triste pe care și le împărtășeau.
          Calul se învioră și el dintr-o dată și porni în trap săltat, ca altădată, ca atunci când mergeau să verifice lucrările la mina de la Cucești. Ce fericit fusese! Abia acum își dădea seama. Devenise arendașul unei moșii de câteva hectare bune de pământ arabil și câteva zeci de hectare de pădure, avea în exploatare mina de cărbune și se bucura de încrederea totală a boierului Slăvitescu. Călătorea des la Sibiu, de două ori o luase și pe Maria cu el. De acolo își cumpărase și calul, pe Vifor, care acum era singura legătură pe care o mai avea cu viața trecută, dar și singurul său prieten. Avea un cont în bancă și chiar înainte de a începe războiul dăduse banii pentru o casa mare cu etaj în Râmnicu Vâlcea, chiar pe strada mare, de care Mariei nu-i spusese însă nimic. Dorise să-i facă surpriză de ziua ei, era născută în septembrie, dar nu a mai apucat. Acum se gândea cu tristețe că, dacă moare, Maria nu știe nici de casă și nici de banii din bancă. Mare prost! Poate că notarul o fi un om cinstit și o anunță! De! Greu de crezut! Dacă îl ajută Dumnezeu și se întoarce acasă, la parterul casei va deschide magazin. Maria voia pian.

                Un călăreț îl prinse din urmă și îl anunță că îl cheamă domnul căpitan. Struni calul și se întoarse în trap mărunt până la Filliti. Merseră un timp unul lângă altul, fără să-și spună nimic. Dumitru îl privi cu coada ochiului, era fără îndoială bărbat bine! Și mai mult decât atât, Filliti îl impresionase în bătălia de la Târgu Jiu, dăduse dovadă de un curaj nebun, a fost în fața escadronului tot timpul îmbărbătând soldații și de vreo două ori riscându-și viața pentru câte un camarad prins între focuri. Era un mare patriot. Dumitru se simțea onorat să lupte alături de el.

Trapul ușor nu convenea cailor, care începură să dea semne de nerăbdare și asta îl făcu pe Filliti să-și ia inima în dinți și să spună ce avea pe suflet:

– Dumitre, am văzut ieri de ce ești în stare și sunt sigur că tu cel puțin vei reuși să te întorci acasă. Poate și noi ceilalți, nu știu. Dar tu cu siguranță.

Nu știu ce să spună, dacă să zică ceva sau să tacă. Îl luase prin surprindere căpitanul, îl vedea ca pe un supraviețuitor când impresia lui era taman pe dos. Alese să tacă.

– De aceea, continuă Filliti, am să-ți încredințez această scrisoare, pe care te rog să mi-o înapoiezi dacă scăpăm cu viață, iar dacă eu nu voi reuși, o să te rog să o trimiți la adresa trecută pe plic. Am nevoie de cuvântul tău de onoare.

În timp ce vorbea, scoase o scrisoare din buzunarul interior al tunicii și i-o întinse. Dumitru se uită la ea și după câteva ezitări o luă. Rămăsese fără cuvinte, ar fi vrut să-l asigure că toți vor rămâne în viață, dar nu îndrăzni să zică nimic. Ba mai mult, îi fu ciudă pe el că nu se gândise și el la acest lucru, ar fi putut să-i scrie Mariei o scrisoare, să-i spună de casă și de bani și cât de mult o iubea și cât de mult se baza pe ea.

Filliti își pierdu răbdarea așteptându-i răspunsul, așa că-i spuse puțin aspru:

– Domnule, te angajezi să-mi trimiți scrisoarea sau nu?

– Sigur, aveți cuvântul meu de onoare, numai că m-ați surprins. Eu nu m-am gândit la acest lucru și aș avea multe să-i spun soției mele.

Filliti nu-l mai asculta, își opri brusc calul, pentru că din față venea în galop un soldat care îl anunță că drumul e liber și că avangarda ajunsese deja la Popânzești.

Se luminase bine de ziuă, dar ceața, ca și gerul, persista. Dumitru se întoarse în șa și se uită spre capătul convoiului, făcând semn cu mâna să se grăbească. La îndemnul său, călăreții dădură pinteni cailor, iar căruțașii bice, toată lumea se învioră puțin, de undeva dintr-o căruță se auzi un țăran care fluiera încet „Mă dusăi să trec la Olt”, toată lumea zâmbi și uitară unde mergeau, iar speranța puse stăpânire pe întreg convoiul. Poate că puteau învinge, poate că puteau salva țara!

Când ajunseră regimentul din urmă, la Popânzești, se luminase bine de ziuă, iar ceața se ridicase. Căpitanul Filliti organiză convoiul, căruțele în spatele trupelor, alături de cele ale regimentului, iar escadronul în față, abia apoi se prezentă în fața maiorului Odobescu. Acesta, urcat pe un tăpșan, înconjurat de locotenenții regimentului, privea printr-un binoclu în zare. Când îl vazu pe Filliti, îi spuse:

– Ai sosit, Filliti, bravo! Uite în ce situație ne aflăm, acolo, și arătă liziera pădurii Perșani, se află artileria germană, care trebuie obligatoriu să fie oprită. Oftă lung și continuă:

– Altfel, armata noastră nu poate să se retragă și vom fi măcelariți cu toții. Dacă ar fi atât, ar fi bine, dar cel mai grav este că ticăloșii se îndreaptă spre București. Vor să ne ocupe capitala, vor să ne șteargă numele de pe hartă. Asta vor! Se vedea cât era de îngrijorat și de nervos.

– Suntem prinși ca într-o menghină, trebuie să spargem blocada. Vom porni acum, imediat, la atac. Până nu se dezmeticesc. Vlădulescu, tu ataci dinspre stânga, de la malul ăla, de acolo și îi forțezi să se ducă spre dreapta, unde îi așteaptă Filliti cu escadroanele 2, 3, 4, care îi va obliga să se retragă din pădure și atunci vom sparge încercuirea. S-a înțeles?

Cei doi duseră mâna la chipiu în semn că au înțeles. Odobescu continuă:

– Dacă totul e clar, executarea.

 Își dădură mâna, își urară succes și plecară, fiecare la armata lui, pentru a se pregăti.

Filliti își informă locotenenții, care, la rândul lor, pregătiră de atac caporalii și soldații.  Aveau opt sute de metri de înaintat până la dispozitivul inamic. La comanda căpitanului, toți încălecară și își făcură semnul crucii. La ordin își scoaseră săbiile și, când Vlădulescu porni cu infanteria, băieții căpitanului, strigând „Uraa!”, dădură pinteni calului și porniră atacul. Bateria nemților trăgea în infanteriștii români, în același timp artileria română, din dreapta liniilor de front, începu focul pentru a sprijini avansul cavaleriei. Lăsați în față, pe gâturile cailor, în galop nebun, cu săbiile în mână, cavaleriștii ajunseră din urmă infanteriștii germani și deschideau acum poteci largi, tăind capete în goana cailor, sărind peste șanțuri și călcând cu copitele morții și armele lor căzute.

Căpitanul Filliti, în fruntea escadronului, striga din toate puterile: „Înainte, băieți, înainte!”. Purtătorul de steag se ținea lângă el și urla din toți plămânii: „Pentru Țară! Pentru Rege! Înainte!”. Însuflețiți, cavaleriștii păreau de neoprit, pădurea era tot mai aproape, iar câmpul tot mai plin de morți și de răniți.  Mai erau vreo sută cincizeci de metri până la lizieră, iar nemții începuseră să se retragă în degringoladă. Dar, la un moment dat, Filliti observă că oamenii lui Vlădulescu rămăseseră mult în urmă și păreau a fi încercuiți. Din spate venea un curier cu noi ordine, așa că își opri oamenii pe tăpșanul din dreapta, înainte de a coborî în vâlceaua dinspre pădure. Locotenentul Roșca, Paraschiv și sublocotenetul Nedelcu ajunseră și ei lângă Filliti și priveau cum  nemții  fugeau spre pădure, dar, în stânga frontului, acolo unde erau oamenii lui Vlădulescu, se auzeau mitralierele cum secerau ostașii români.

Locotenentul Mora sosi cu ordinul ca escadronul 3 să porneasca imediat la atac împotriva celor două cuiburi de mitraliere din cauza cărora nu se putea sparge blocada, altfel Vlădulescu și oamenii lui erau terminați. Să pornească împotriva mitralierelor cu caii și cu săbiile? Da, acesta era ordinul.

Filliti îi privi pe toți în ochi, le spuse că țara se bazează pe ei, de reușita lor ține soarta unei întregi armate.

– Sunteți eroii mei și ai celor ramași acasă. Sunteți români și asta e de ajuns. Dacă e să murim aici, atunci măcar să le arătăm cum știm noi să ne apărăm țara.

 Cu calm și responsabilitate, împărți sarcinile, din stânga un pluton condus de Nedelcu va ataca mitraliera băgată în căpița de fân, din dreapta Roșca și Paraschiv a doua mitralieră, iar el, din centru.

– Cu Dumnezeu înainte, să ne vedem sănătoși!

Cei 110 se împărțiră  în cele trei flancuri, încălecară fără să clipească și, la comanda „După mine la galop înainte!”, din 110 piepturi se auzi „Uraaa!”.

Și porniră.

Și vântul și timpul se opriră în loc.

Și pământul și pădurea așteptau.

Și păsările cerului în zbor înalt, cu țipete de încurajare, îi urmară.

Pentru că și vântul, și pădurea, și pământul, și păsările de deasupra lui erau ale lor, ale românilor.

110 călăreți pentru țară galopau cu piepturile în față și cu privirea încrâncenată, cu săbiile deasupra capetelor, indiferenți la gloanțele care îi secerau din două direcții. Mitralierele tocau, tocau și soldații și caii nu își opreau galopul. Era un zbor spre moarte, era o speranță de libertate și o voință de neoprit. Dar mai mult decât atât, era iubire de neam și de țară, era onor la cei care au murit pentru a avea ei toate astea, pământ, neam, familie, popor.

 Dumitru simți că are aripi, mai avea puțin și ajungea la căpițele de fân de unde melița afurisita de mitralieră. Gerul, pentru prima oară îi plăcu, avea impresia că îi răcorește fierbințeala ce îl cuprinsese. Gheorghe, eroul de la 1877, veteranul de vârstă al plutonului, căzu primul cu capul pe gâtul calului, care continua goana nebună, Ionică cel cu șapte copii, următorul, apoi stegarul, care scăpă steagul din mână, însă Dumitru se repezi și îl luă de jos, continuând să se apropie de mitraliere. Muri și bietul Ispas, ce era așteptat de mama acasă, și ca un erou muri și Soare, cel ce cânta din fluier.

– Uraaaaaa, strigă Dumitru pentru a-și încuraja oamenii, sărind cu Vifor peste un șanț.

– Uraaaa, mai striga o dată și își forță calul spre un ultim salt, dar atunci simți o durere imensă în piept și apoi încă una și încă una și calul se prăbuși.

– Viforeee, te loviră, tată?

Căzu și el odată cu Vifor, dar se opinti mai întâi în genunchi, apoi, clătinându-se, se ridică în picioare, cu sabia într-o mâna și cu steagul țării în cealaltă, dădu ultimul asalt, intrând cu sabia în căpița de fân.

Soldatul german rămase pentru totdeauna cu capul pe mitralieră, având o privire plină de uimire și de groază. Dumitru zâmbi, învinsese.

Cerul se prăvăli atunci peste pământ.

Oare de ce era plin de sânge?

O amețeală și o slăbiciune îl cuprinseră, își dădu seama că moare, se uită în jur, nu era nimeni pe care să-l cheme în ajutor. Unde sunt toți? Unde e căpitanul? Câmpul era plin de ei, oameni și cai, cai și oameni! Un gând negru nu-i dădea pace: „Dacă au murit toți, cine o să mă recunoască? Cine o să-mi pună numele pe cruce? Și dacă nu am nume pe cruce, cum o să mă găsească Maria? Oare cine cântă Mă dusăi să trec la Olt?  Pădurea? Sau Maria?”. O văzu în poartă cu Alexandrina lângă ea: „Dumitre, îl strigă ea, unde ești?”. Iar el, fericit că o vede, îi răspunse: „La Robănești, Marie. Pe câmpul de la Robănești. Am fost 110”.

 

1 martie 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.