top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Varia arrow Revista revistelor, nr. 5(72), mai 2009
Revista revistelor, nr. 5(72), mai 2009 Print
Mai 17, 2009 at 08:00 PM

REVISTA REVISTELOR

 

          22, revista Grupului pentru dialog social, îşi aniversează, cu nr. 20 / 12-18 mai 2009, a una mie una apariţie, în cei 20 de ani care, iată, au trecut de la revoluţia din decembrie 1989. Evocând „Un drum străbătut împreună”, Rodica Palade, în articolul de fond 1000+1 editoriale, ţine să remarce că „Fiecare rând scris în 22 a fost însoţit de cerinţa de a spune cititorilor adevărul, de voinţa de a decortica pentru ei toate aspectele unei tranziţii lungi şi dureroase de la o societate închisă, totalitară, la o societate de tip occidental”. Apreciind independenţa publicaţiei, diversitatea şi onestitatea opiniilor exprimate, menite a promova libertatea, democraţia, responsabilitatea, implicarea civică, adică susţinerea constantă a unor principii şi nu persoane, afirmarea unui crez (program ar suna prea dogmatic) şi nu a unei ideologii anume, editorii şi colaboratorii revistei s-au lăsat călăuziţi de adevărul că „cititorii trebuie să fie informaţi corect” pentru a străbate calea cea bună spre UE, unde am intrat, dar încă nu prea ne găsim locul şi nici cadenţa. Tocmai de aceea şi măcar pentru a continua „dialogul social” început cu două decenii în urmă, revista „22” merită să apară şi în viitor, în ciuda unora care vor să facă să dispară această voce publică din spaţiul mediatic.

         

          Cu deliciu citesc în nr. 3 din martie 2009 al revistei Nord Literar un text inedit al lui Nicolae Steinhardt (găsit de Florian Roatiş printre manuscrisele monahului de la Rohia), anume răspunsul la o anchetă despre specificul eseului, pe care Dan Culcer o pregătea în 1985 pentru revista Vatra, în vederea unei Antologii  a eseului românesc…” scrie Dan C. Mihăilescu în ID (IDEI ÎN DIALOG), nr. 5 / mai 2009. Cu acelaşi deliciu, citim şi noi în revista „de cultura ideilor” mai sus menţionată Adevăruri ţepoase despre obsesia Nobel, reluate fiind opinii despre acest subiect, exprimate nu demult în „România Literară”. Reluăm şi noi situaţia prezentată: „SUA stau bine în domeniu, cu 12 autori Nobel, între care Faulkner, Hemingway, T. S. Eliot, Saul Bellow, întrecute fiind doar de Franţa, cu 13. Marea Britanie are zece, Germania opt, Italia şase, Spania cinci, Polonia patru, ca şi Irlanda”. România niciunul, la literatură, deşi candidaţi am avut şi, dacă mai trăia, nu e exclus să-l fi putut lua şi… eseistul N. Steinhardt (mai ales că Jurnalul fericirii a cunoscut în ultimii ani versiuni în mai multe limbi străine). Prognozele sunt însă relative dacă avem în vedere opţiunile din cartea Nobel contra Nobel, alcătuită de criticul Laurenţiu Ulici, cu nicio propunere adeverită pe parcurs. Să mai aşteptăm, mileniul III abia că a început!

 

          Până atunci să avem în vedere poziţii precum cele expuse de acad. Eugen Simion în interviul acordat revistei ASTRA (nr. 30 / mai 2009) sub titlul Distrugerea miturilor naţionale este semnul unei mari derute morale şi intelectuale. Iar cei care fac acest lucru - se continuă în text - „nu lucrează în sensul spiritului european, lucrează în sensul suficienţei lor”, cum procedează, ca exemplu dat, Mihai Zamfir cu Al. Odobescu: „E demolat bietul Odobescu (nu… Ioanide, de G. Călinescu - n.n.). Praf este făcut (…) Să nu fie chiar nimic de capul lui Alexandru Odobescu? Mă mir.” Ne mirăm şi noi de ce Odobescu ar fi un biet român, când el este cel care a pus în valoare Tezaurul de la Pietroasa, intrat pe mâna ruşilor. Dacă nu scria despre el, făcându-l celebru, poate Tezaurul… nu ajungea la Moscova. Aşa că vai de biata Românie, aflată la Porţile Orientului! Cu politica ei falimentară şi în domeniul culturii: „Mi se pare curios să aflu că Guvernul României acceptă ca un parlamentar să lucreze, în acelaşi timp, la trei universităţi şi la încă trei firme - şi să primească tot atâtea recompense pentru jertfa lui patriotică -, dar consideră imoral ca un cercetător care are o pensie de 1800 lei să mai lucreze cu jumătate de normă într-un institut academic.” Şi din această cauză, o seamă de lucrări ştiinţifice, cu caracter enciclopedic mai ales, nu e cu cine le realiza, din lipsa fondurilor şi a specialiştilor descurajant plătiţi pentru munca şi competenţa lor. În schimb, la Paris, „N-am observat semnele crizei”, dat fiind ca argument, între altele, publicarea unei biografii de peste 600 de pagini dedicată lui Eugene Ionesco (întocmită de Andre Le Gall). În vreme ce Eugen Ionescu, prin opera sa, aparţine şi literaturii române. La centenar, birjar, la bulivar, în drum spre Slatina natală!

 

          În astă vreme de criză, revista CAFENEAUA LITERARĂ (nr. 2 / februarie 2009) îl are ca invitat la „taifasuri” pe criticul Gheorghe Grigurcu, care, cu ton melancolic, răspunde şi întrebării „Ce vă place şi ce nu vă place să citiţi?” Nu dă nume de scriitori, dar mărturiseşte că „nescutit de insatisfacţii multiple, dureri, nelinişti, regrete, recurg la idealizarea unor mari scriitori (s.n.) ca la un mijloc de purificare. De redempţiune în marasmul treburilor zilnice, în iureşul de obligaţii tot mai greu de evitat, tot mai împovărătoare. Năclăit de inevitabila mediocritate curentă, îi reiau pe asemenea autori în orele serii ori ale nopţii, resimţindu-i aidoma unor astre expiatoare prin însăşi existenţa lor”. În contrast cu asemenea autori se află cei care „în zdrobitoare majoritate foarte modeşti, din toate colţurile ţării, îmi expediază opusculele lor faţă de care n-am sadismul trebuitor unor execuţii”… critice, se înţelege. Vorba ceea, scapă cine poate!

 

          Aşa au scăpat de represiune - afirmă Petru Ionescu, în EUROMUSEUM (nr. 7 / 2008), „o parte a elitei intelectuale de la Bucureşti - scriitori în special - care şi-a etichetat prestaţia din timpul dictaturii comuniste cu formula lozincardă: rezistenţă prin cultură”, versus cultura rezistenţei, pusă acum la încercare peste Prut, în Basarabia cândva mai românească ca atitudine decât rusofilă ca azi. Cu toate acestea, la întrebarea: „Au trăit oamenii mai bine în fosta U.R.S.S. decât acum?”, acad. Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, răspunde decis că „În societate şi în viaţa literară e o mişcare sensibilă de integrare general-românească şi general-europeană”. Deşi „Noi aparţinem spaţiului cultural românesc, unul şi indivizibil”, „La Tiraspol nu se află niciun scriitor de limba română”, iar „Un autobuz duce elevi de la Tighina într-un sat vecin pentru a putea studia cu alfabet latin”. Câţi sunt capabili să moară, precum Grigore Vieru, pentru limba în care scriu?! Noroc cu scriitorii din exil „care aveau vocaţia culturii - după cum afirma Mircea Eliade - şi n-au stat cu mâinile în sân. Datorită lor, România exisă astăzi, în foarte multe ţări, nu numai prin tragedia fără pereche care ne sângerează patria - ci există şi ca prezenţă spirituală.” Doar că ea - această prezenţă - s-ar cuveni a fi sporită în condiţiile interculturalismului şi globalismului, nu mai puţin agresiv şi dizolvant în acţiunea sa asupra specificului naţional, retras în redutele unei tradiţii greu de subzistat.

 

          Despre o astfel de prezenţă, dar din Afganistan în Franţa, scrie revista TOMIS (martie 2009), la rubrica Atelier de traducere. Scriitorul Atiq Rahimi, cu dublă cetăţenie, franceză şi afgană, cu azil politic în Franţa, a obţinut Premiul Goncourt pe 2008, pentru romanul Piatra răbdătoare, scris direct în franceză, după ce primele sale trei cărţi au fost traduse din afgană în franceză. Scriitorul vine în Occident dintr-o ţară răvăşită de războaie şi de terorism, întrucât, după cum mărturiseşte şi Atiq Rahimi: „nicio ţară n-a cunoscut ca Afganistanul toate regimurile posibile şi imaginabile în spaţiul a 40 de ani.” Ţara de adopţie, Franţa, este patria lui Jean Baudrillard, autorul cărţii Strategiile fatale, despre care, în aceeaşi revistă de la malul Mării Negre, scrie Octavian Soviany. Amintind că filosoful francez are în atenţie starea lumii actuale, văzută şi analizată prin percepţia spectacolului cotidian, comentatorul relevă existenţa, în Strategiile fatale, a lui homo apocalipticus, rezultat al tendinţei spre excesiv în lumea actuală, un exces gratuit şi perfect inutil, cum este şi cel de violenţă, care „generează teroarea, produce captivul şi teroristul”. În această perspectivă, omul de azi e marcat de „angoasa unei primejdii pe cât de iminente, pe atât de nedefinite, care-l transformă într-o făptură agonică, într-un cadavru potenţial, fascinat de propria lui distrugere”. În cazul de faţă, distrugerea e în Afganistan, iar analiza ei la Paris, scriitorul trăind apocalipsa, iar filozoful îi face analiza teoretică. Certă pare sugestia că traversăm cu toţii, în mod real şi nu doar metaforic, anxietatea apocalipsei, despre care „nu se ştie dacă urmează să se producă sau s-a produs deja (…) Noi existăm într-un univers transfinit.”

ARTIFICIERUL


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.