top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comemorări arrow In memoriam Vasile Latiş, nr. 9(52), septembrie 2007
In memoriam Vasile Latiş, nr. 9(52), septembrie 2007 Print
Sep 16, 2007 at 11:00 PM

DESPĂRŢIREA DE VASILE LATIŞ


         
Poet, folclorist şi apreciat profesor universitar, Vasile Grigore Latiş s-a născut în data de 28 octombrie1933 la Cufoaia, Maramureş. A absolvit Facultatea de Filologie şi Facultatea de Limbi clasice din cadrul Universităţii din Cluj. A obţinut titlul de doctor în filologie cu teza Spaţiul şi timpul în sistemul păstoritului din Maramureş (1988). A fost profesor la Liceul din Târgu Lăpuş, inspector şcolar general la Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş, conferenţiar la Universitatea de Nord din Baia Mare.

          Cine cunoaşte biografia spirituală a dascălului Vasile Latiş, lecturile sale remarcabile în sfera literaturii clasice, rămâne cu regretul că acesta nu a fost la fel de prolific şi în sfera studiilor de literatură comparată. Activitatea pe care a desfăşurat-o cu succes în cadrul Facultăţii de Litere din Baia Mare a rămas extrem de vie în memoria studenţilor, cursurile profesorului transformându-se în autentice spectacole. Poetul rămâne o figură singulară în lirica românească de azi, un autor ce se apropie de poezie venind dinspre filosofie şi înţelepciunea acumulată atât în credinţele populare, cât şi în marile opere ale literaturii universale. Acest lucru face ca vastele cunoştinţe ale omului de ştiinţă  să se împletească şi să fie concurate mereu de creatorul operelor de imaginaţie. Autorul Cântecelor Diotimei a fost un poet reflexiv, un cerebral, care a cultivat o poezie încifrată, axată pe marile mituri ale existenţei umane, pentru care literatura s-a transformat într-un autentic voiaj iniţiatic în sfera culturii. Fapt cert, fără Vasile Latiş, cultura maramureşeană va fi mult mai săracă!                                          

                                                                   Gheorghe Glodeanu

 

Pasiunea zicerii

 

          Avea Vasile o slăbiciune deosebită pentru cuvântul zicere. De ce oare? Să fie vorba de această fascinantă mutaţie verb la infinitiv – substantiv sau vocabula latină dico-dicere – dixidictum îi impunea un respect subliminal? Greu de răspuns. Pentru că însăşi personalitatea prietenului nostru care ne-a părăsit atât de neaşteptat se lasă greu de descifrat. Un personaj fascinat de studiile clasice, copleşit de valorile literaturii universale, dar şi de comorile fără egal ale folclorului românesc nu e prea uşor de definit.

          În ce mă priveşte, nu pot să nu mi-l amintesc întâi de toate ca prieten şi abia apoi ca specialist de prima mână în domeniile menţionate mai sus. Nu voi ascunde că sunt colegul care a stăruit cel mai mult pe lângă profesorul lăpuşan Vasile Grigore Latiş să devină conferenţiarul universitar al ateneului băimărean. Universitatea de Nord a avut enorm de câştigat prin prezenţa, timp de un deceniu, a acestui proeminent intelectual printre slujitorii săi. E şi acesta un motiv pentru care regretăm enorm prematura sa dispoziţie.

 

Victor Iancu

 

Tăcerea roditoare

      

          Poţi înainta prin viaţă îngenuncheat doar de propriile neputinţe, dacă acestea sunt apanajul unei neputinţe intelectuale. Lecţia morală a lui Vasile Grigore Latiş rămâne şi o lecţie intelectuală de sărbătoare, dacă ştii că plusul de valoare în cunoaştere devine temeiul plusului de moralitate. Omul, cărturarul, dascălul şi, corolarul tuturor acestor daruri de zestre, poetul Vasile Latiş, au ştiu să scoată un ce profit cu asupra de măsură. Rar ne-a fost dat să întâlnim un poet pentru care neajungerea în cunoaştere şi trăire capătă blazonul erudiţiei prin avanpostul poetului aed. 

          Heideggerian în limbaj, levinasian în morala poeziei, blagian în tăcerea ca rod, îl căutăm a-l găsi pe Vasile Latiş în sălaşul propriului poem. Căci acesta este sens plin, temei existenţial înalt, într-o eternă copilărie a poeziei trăite, iar nu spuse. Neputinţele cuvântului de a-i încărca sensul trăirii, până la a-l dezbrăca de învelişul său mult prea îngust, deschide ochiul poeziei („ochi firoscos”, în metafora ontologică preferată) prin sondarea verticală a limitelor. O dată cunoscute şi asumate, la ce folos plânsul omului slab îngenuncheat de propriul egoism individual, răstignit prin naştere şi moarte dintru începutul liminar? Viaţa şi moartea demult nu mai sunt contrariile aducătoatre de tragism, - un refuz nietzscheian al dihotomiei dionisiac- apolinic,- ci devin totul plin, ontic, întregul sferic, în care omul să ştie a se umple, la rându-i sferic, de plinul ontic care i s-a dat cunoscându-şi şi trăindu-şi limitele. E un gest cristologic, în cele din urmă, pentru a-i înţelege misiunea mesianică a credinţei. Răzbate şi tensiunea acestui homo religiosus în fibra poetică latişiană, dinspre care morala faptică devine pecetea omului ales. Însemnele hieroglifiate, din ultimul volum al acestui an de tribut, pentru Vasile Latiş împovărează nobil cititorul de poezie rară, dacă acesta simte şi trăieşte chemarea de taină a tăcerii sale dintre cuvinte.

                                            

Cornel Munteanu

 

Homo universalis – homo ludens

 

          Prin anul doi de facultate am auzit despre „teroarea” examenelor de comparată şi mi-a fost greu să-l asociez pe omuleţul care bântuia pe coridoarele universităţii, cu o viteză uimitoare, mare iubitor de patrupede, cu portretul terifiant făcut de gura comunităţii carente, uneori, într-ale lecturii. Nu erau cursuri la care să poţi nota, după care să poţi învăţa, dar totul se metamorfoza într-un fascinant spectacol, un potpuriu enciclopedic, ce transgresa, uneori imperceptibil, epoci şi autori, o acrobaţie funambulescă de vocabule, rostite sotto voce, criptic şi lapidar deseori. Memoria proboscidiană a omului, care ne recita scene întregi din clasici, în sala amfiteatrului, veritabilă scenă în care Vasile Latiş deţinea cumul de funcţii, fiind actor, regizor şi, spre spaima unora, spectator, în cazul examinărilor orale, complexa… „cu asupra de măsură”. Când Faust, când Mefisto, când – vai, inocent-martira Margareta, când apologet pindaric, când torţionar dostoievskian… Toate, pledoarii vivificate pentru cultură. Ochii radiau o inteligenţă machiavelică… Te fixa insistent şi-ţi făcea un crochiu spiritual inubliabil, tocmai când gândurile tale se îndepărtau, hăt binişor, de curs. Deseori se erija în consilier afectiv şi reuşea să ne magnetizeze pe noi, cohorta de filoloage majoritare demografic, vorbindu-ne despre dragoste, viaţă, munţi, păstorit, filozofie…   

         Poetul Latiş? Of, Doamne, depăşea capacităţile noastre de percepţie… Ermetic, cu o textură ideatică din care cu greu puteai decela modele ontologice ale corifeilor filozofiei antice sau occidentale, nitscheean până la extincţie, rafinat-savant al lexemelor derobate de valenţe paupere intelectiv, luxuriante, sincopate, stranii…

         … Mi-a rămas dator cu o excursie în Munţii Rodnei, nu mi-a arătat Pietrosul şi, nici până în ziua de azi, n-am mâncat balmoş…

Daniela Sitar-Tăut

 

Bucuria anonimatului

 

        Vasile Grigore Latiş, cel trecut din partea oglinzii luminătoare în faţa oglinzii întunecate, rămîne printre noi printr-o călătorie spirituală de durată. Prin puterea lui interioară de a nu fi ca foarte mulţi dintre noi. Nu ştiu ce stea ocrotitoare s-a ivit la naşterea lui pe cerul satului Cufoaia, de i-a făcut atîta îndămînă, încît să nu-l lase nevăzut în lume. Steaua călăuzitoare nu este o simplă metaforă, ci este marea însoţitoare. Cînd aţipea în drumul ei, Vasile Latiş o provoca, o invoca, o certa, că doar el avea partea de nevinovăţie a lumii, partea de drept de a lămuri din cîte părţi se compune învăţătura. Făcea parte din stirpea rară pe vremea noastră, a cărturarilor. Adică om cu multă carte, deprins şi cu limbile străine. Ştiind greaca şi latina, avea rîvna de a bate drumuri care nu se închid niciodată. Purta cu sine vorba veche săpată pe templul lui Apollo: Gnoti seauton - cunoaşte-te pe tine însuţi! Avea evlavia rostirii, precum drumul poetului Pindar din satul Theba peste văi şi munţi, ascultînd puterea pămîntului ca un oracol.

          Deşi avea vocaţia desăvîrşirii, ca floarea de lotus, Vasile Latiş aspira spre Anonimat. Deşi un cărturar, un poet prin firea lucrurilor, este un mesager. Aparentul paradox pentru Vasile Latiş a devenit o virtute: creţia personală să fie absorbită de cei mulţi. Să călătorească din tată în fiu ca act ziditor al unui inspirat fără nume. Prin acest crez Vasile Latiş descojeşte orgoliul gloriei de moment. Ioan Alexandru, cu care îl apropii în multe privinţe pe Vasile Latiş, povestea cum scoica rănită de un fir de nisip nu face perle. Vasile Latiş a fost rănit de un fior de lumină şi a adus pe lume podoabe. De aceea Vasile Latiş, cărturarul - profesorul, poetul, etnologul, - care deşi a făcut multă ucenicie la clasici, dar şi la moderni, rămîne un Maestru. Cuvînt care nu i-a plăcut, dar de acum îl vom asocia numelui deoarece truda lui culturală îl adevereşte. Dar Vasile Latiş rămîne o operă deschisă. De comentat.

Gheorghe Pârja

 

In memoriam Vasile Latiş

 

         Iată, s-a întâmplat să trebuiască să vorbesc despre Vasile Latiş într-un context în care îmi vine foarte greu s-o fac, din două motive. În primul rând pentru că alături de cei din familia mea a fost persoana cea mai apropiată pe care am avut-o timp de 40 de ani şi, în al doilea rând, pentru că e foarte greu de găsit cuvintele care să cuprindă complexitatea structurii sale intelectuale.

        Profesorul Vasile Latiş a venit pe lume în toamna anului 1933 în satul cu un nume puţin straniu, Cufoaia, în legătură cu care, eu fiind elev atunci, într-un moment în care se vorbea de opoziţia metropolă-provincie, el a spus întrebând: „ce ar fi dacă aş considera Cufoaia drept metropolă şi tot restul provincie?”, adică voia să spună ca acel loc al naşterii şi al copilăriei, această lume a părinţilor şi fraţilor este, pentru oricare dintre noi, o Axis mundi, un centru al lumii în jurul căruia gravităm toată viaţa. Şi acest ataşament faţă de locul copilăriei, faţă de părinţi, de cei morţi este una din prezenţele obsesive în scrierile sale.

          Şi-a dus existenţa într-o permanentă stare de incandescenţă, un fel de coardă întinsă la limită, ceea ce i-a şi grăbit, poate, sfârşitul. Starea lui fundamentală a fost cea de om activ, mereu prins în muncă şi n-a existat întâlnire între noi, în care să nu spună că sunt atâtea lucruri de făcut, atâtea cărţi de citit, atâtea lucruri de învăţat încât, în ciuda unei forţări sistematice a propriului timp, se considera nevrednic pentru această uriaşă sarcină căreia i se simţea sortit. A lucrat mereu într-o disperată luptă cu timpul.

           Şi nu pot să trec cu vederea că din întregul corp al scrierilor sale emană o altă stare tulburătoare: iubirea. Întâlnirile noastre, fie întâmplătoare, fie programate, n-au avut aproape niciodată un termen limită. Ne întâlneam pentru câteva minute, pentru câteva zeci de minute şi ne separam după ore. Şi lucrul de care m-am temut cel mai rău, acela că nu voi avea suficient timp pentru a fi cât mai mult în preajma lui s-a întâmplat şi, dacă aş fi stat tot timpul alături de el, n-ar fi fost îndeajuns, într-atât a fost de fascinant pentru cel dispus să înveţe, să intre în rezonanţă cu el. Acesta era unul din modurile sale de a dărui.

          Ajunşi în acest moment al zilei de azi, noi care i-am fost elevi, noi cei de la Liceul din Târgu Lăpuş cărora ne-a fost coleg, trăim starea de disconfort pentru pierderea unui dascăl eminent, a unui om de vastă cultură, a unui intelectual de cea mai înaltă ţinută şi cuprindere, a unui gânditor de rară profunzime.

          S-a dus dintre noi un om de inconfundabilă originalitate, un întemeietor de şcoală a gândirii, un om care s-a definit printr-un cult al muncii şi un respect pentru ea fără rezerve, o instanţă morală. Pentru cei care ne-am lăsat pătrunşi de felul său de-a fi, de-a simţi şi de-a gândi, lumea fără el nu mai poate fi ca înainte. Ea este împuţinată. S-a stins în grabă fără să termine ce avea de spus, dar stingerea sa abruptă a fost pe măsura staturii sale.  

Augustin Griguţă

 

 

 

 

 

pag 1 ianuarie 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.