top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Vitrina arrow Cărţi de Tudor Nedelcea, Ion Şiugariu şi Lucian Perţa, nr. 1(44), ianuarie 2007
Cărţi de Tudor Nedelcea, Ion Şiugariu şi Lucian Perţa, nr. 1(44), ianuarie 2007 Print
Ian 28, 2007 at 09:00 PM

Săluc HORVAT
 

MIHAI  EMINESCU
ÎN CRITICA LITERARĂ ACTUALĂ

 

            Dacă orice operă este închisă, terminată, indiferent de stadiul în care o lasă autorul, critica trebuie să rămână deschisă. Opera este întotdeauna singură, criticii sunt mulţi. Aşa se face că modul de receptare a unei opere să cunoască schimbări în timp, de la  generaţie la generaţie, să apară modalităţi noi de abordare, de reevaluare. De o astfel de „reaşezare” valorică nu a fost ferită nici opera lui Mihai Eminescu. Dovadă stau numeroasele contribuţii publicate în decursul anilor, dar şi varietatea de opinii. 

           Nevoia de noi cercetări şi reevaluări nu are însă nimic comun cu tendinţa unora de a pune semnul egalităţii între a evalua şi  a anula. Asemenea încercări demolatoare au fost şi vor mai fi. Sunt bine cunoscute opiniile canonicului Al. Grama, ale lui N. Xenopol, N.Densuseanu, ale grupului de la Dilema şi ale altora.

           Între luările de poziţie faţă de un atare mod de analiză şi inter-pretare a operei eminesciene se înscrie şi cartea semnată de cunos-cutul critic şi istoric literar, Tudor Nedelcea: Pentru mine, Eminescu (Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2005).   

           Autor al unor valoroase cercetări despre opera lui Eminescu, Tudor Nedelcea adună, sub titlul menţionat un număr de cercetări prin care îşi  propune să argumenteze, cu dovezi incontestabile, complexitatea şi valoarea operei eminesciene. Pentru a convinge asupra lipsei de temei a unor opinii  exprimate de unii contestatari ai operei lui Eminescu, opinii formulate în fraze de tipul: „Poezia lui Eminescu nu mă încântă, de fapt nici nu există pentru mine”; sau că poetul însuşi era „ceva inert şi ridicol, ca o statuie de metal goală pe dinăuntru şi cu dangăt spart. Eminescu nefiind altceva decât  obiectul unui monstruos cult al personalităţii (...) transformat într-o bancnotă, devenind astfel marfă”, Tudor Nedelcea vine cu numeroase exemplificări şi comentarii, apelând  la bogata tematică ce se desprinde din publicistica eminesciană. Volumul Pentru mine, Eminescu... aduce în discuţie câteva din temele esenţiale ce se desprind din opera eminesciană, teme care definesc personalitatea şi concepţia poetului, complexitatea operei sale, teme fundamentale privind concepţia lui Eminescu despre istorie, orânduirea socială şi politică,   starea naţiunii române,  momentele esenţiale ale istoriei neamului etc.

           În capitolul Eminescu şi cugetarea sacră, Tudor Nedelcea  se opreşte la tema religiozităţii lui Eminescu, subliniază faptul că Poetul se defineşte ca un ,,<<homo religiosus>> în sens larg, pentru care sacralul asociat deopotrivă miticului şi sublimului e principiul de coerenţă cu universalul, iar profanul un mod al  aplatizării”. În opinia lui Tudor Nedelcea,  Eminescu nu este un poet religios, care şi-a sistematizat creaţia în jurul Dumnezeirii. El face parte din categoria acelor creatori în opera cărora religiozitatea este difuză”. În opera lui Eminescu se întâlnesc însă numeroase preocupări privind istoria religiilor. Pentru a demonstra religiozitatea  lui Eminescu, existenţa unor motive creştine în poezia eminesciană, Tudor Nedelcea face o amplă incursiune în opera poetică evidenţiind crezul  său poetic, crez format prin educaţia în familie,  teme regăsite în multe din poeziile sale: Mortua est, Dumnezeu e omul, Rugăciune, Luceafărul etc.

               Un spaţiu generos este alocat de Tudor Nedelcea, în volumul său, problematicii istorice abordate de Eminescu. Deşi nu are o operă istorică propriu-zisă, materializată sub  forma unui tratat sau a unei sinteze, ea poate fi uşor reconstituită din suita de articole publicate în Timpul, sau rămase în manuscrise,  ceea ce face, de fapt, Tudor Nedelcea în capitolul Eminescu, istoricul. Regăsim în acest capitol  idei dintre cele mai interesante privitoare la românism, etnogeneza limbii şi a poporului român, teoria migraţiilor, ideea unităţii românilor, Războiul de independenţă, situaţia românilor de pretutindeni etc.

               Articolelor publicate în revista Dilema (27 febr.-5 martie 1998) de grupul de scriitori şi critici (Răzvan Rădulescu, Pavel Gheo Radu, T.O. Bobe, Cr. Preda, la care se alătură  şi alţii), Tudor Nedelcea le acordă o atenţie sporită, demonstrând cu argumente  lipsa de onestitate a acestora.  Este greu de acceptat, în opinia lui Tudor Nedelcea, faptul că toţi cei care au scris despre Eminescu şi opera lui  de-a lungul anilor, de la Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu, N. Iorga, G. Călinescu, L. Blaga, T. Arghezi etc., la Constantin Noica, Marin Sorescu, Nichita Stănescu ş.a., au fost nişte „mediocrităţi”, neavând alt merit decât  a-i aduce  laude nemeritate poetului. ,,Despărţirea de Eminescu” , îndemn lansat de Virgil Nemoianu,  nu poate lăsa decât un gust amar  pentru toţi acei ce cred în valorile culturale ale poporului nostru.

               În capitolul Farmecul unui dialog epistolar,  Tudor Nedelcea aduce o serie de date ce întregesc biografia eminesciană, relaţiile poetului cu Veronica Micle. Sunt reiterate împrejurările în care cei doi scriitori s-au cunoscut, “odiseea”, cu urcuşuri şi coborâşuri, a dragostei dintre Eminescu şi Veronica Micle, obstacolele care le-au  stat în cale pentru ca dragostea lor să nu fie împlinită. Apelând la mărturiile unor biografi ai lui Eminescu, Tudor Nedelcea, reconstituie portretul fizic al Veronicăi. N. Petraşcu, contemporan cu poetul, spunea că, prin fizic şi comportament, Veronica merita dragostea autorului Luceafărului: “De talie mijlocie, plină şi rotundă la formele corpului, cu părul blond ruginiu cu reflexe de   aur vechi (...) cu o carnaţie trandafirie ce părea că se revarsă palpitând de tinereţe, cu ochi mângâioşi, cu gâtul graţios deasupra unui sân decoltat puţin, pe care fluturau tulburătoare fluvii voluptoase, ce seducea de la prima vedere”.

           Frumoasă şi pasională dragostea dintre cei doi scriitori s-a mistuit, din ea nu a mai rămas decât “aducerile aminte”; aşa cum ne va spune şi poetul: “Ce s-a ales din două vieţi? / O mână de cuvinte / Cărora abia le-ar da un preţ/ Aducerile aminte”.

            Şi din celelalte capitole ale cărţii lui Tudor Nedelcea se desprind idei de un real interes  care   vin să întregească personalitatea lui Eminescu şi valoarea operei sale.

             În prefaţa cărţii lui Tudor Nedelcea, Theodor Codreanu, la rândul său bun cunoscător al operei eminesciene, scrie:  Demersurile criticului / Tudor Nedelcea/ erau mai mult decât necesare în condiţiile în care tocmai publicistica a fost supusă unor brutale contestaţii dinspre „elitiştii” pseudoeuropeni.  Prin întreaga sa argumentaţie, cartea lui Tudor Nedelcea este o pledoarie în susţinerea actualităţii gândirii eminesciene, a simţului istoric excepţional al acestuia. Ea se înscrie în şirul operelor care susţin  valorile culturale şi spirituale ale poporului nostru.

 

Ion M.MIHAI

RESTITUIREA SCRIITORULUI
ION ŞIUGARIU

 

           Dacă n-ar fi existat devotata sa soţie, doamna Lucia Soreanu-Şiugariu care să-i supravieţuiască şi astăzi, scriitorul Ion Şiugariu din Băiţa Băii Mari ar fi rămas definitiv un poet al generaţiei pierdute. Şi aceasta, în ciuda faptului că în timpul scurtei sale vieţi el şi-a publicat totuşi trei volume de poeme: Trecere prin alba poartă (1938), Paradisul peregrinar (1942) şi Ţara de foc (1943), toate bine primite de critica literară a vremii, iar spre sfârşitul anilor 30 şi începutul deceniului al patrulea al secolului trecut a fost o prezenţă permanentă în mişcarea literară de la noi, în mai toată presa literară a timpului, ocupând şi funcţii importante la revista Meşterul Manole - cofondator -, la Revista Fundaţiilor Regale, unde aşa cum nota Nichifor Crainic într-o cronică, „tânărul poet semna de la o vreme interesanta cronică a liricii” ş.a.

             Neşansa lui a fost că, murind pe front, în anul 1945, cu câteva luni înainte de terminarea celei de a doua conflagraţii mondiale - la numai 31 de ani -, n-a fost inclus în istoria literaturii române şi a rămas, într-un fel, necunoscut ca poet. Contemporanii săi, mai toţi,  i-au apreciat creaţia literară. În acest sens, Vintilă Horia scria: „Ion Şiugariu era, printre noi, un fel de lumină încărcată de poezie, antagonic şi complementar, ca raza soarelui, făcut dintr-o continuitate ondulatorie, care era tradiţia de la Gândirea, din care i se trăgea întreaga inspiraţie, şi dintr-o ruptură crepusculară, sau revoluţionară care-l aducea în mod logic către noi”. De altfel, Ion Şiugariu şi-a desfăşurat activitatea literară în cercul intelectualilor de elită ai „generaţiei de la 1939, generaţia cea mai ambiţioasă şi mai orgolioasă, născută cândva în „ţara rondă ca un scut”, cum o numea poetul unui „Urcuş din care ne făcusem un itinerar”. (Vintilă Horia, prefaţă la Sete de ceruri, 1985).

             Cu puţine excepţii, după impunerea realismului socialist în literatura noastră, această generaţie de elită a literelor române, împreună cu aproape toţi marii noştri clasici, a fost considerată reacţionară şi chiar interzisă un timp. S-au promovat atunci, şi mult timp după aceea, numai scrierile care răspundeau imperativelor noului curent literar. Timid şi cu multă prudenţă, prin anii ’60 ai veacului trecut au început să fie republicate şi unele scrieri de referinţă ale marilor noştri clasici. Atunci a încercat şi distinsa Lucia Soreanu-Şiugariu să publice o parte din scrierile fostului ei soţ. I s-a răspuns că „încă nu este momentul”. Convinsă de nedreptatea pe care timpul o făcea poetului  Ion Şiugariu, a cărui operă în manuscris, ce nu fusese publicată o deţinea, a apelat la un fost prieten şi camarad de arme al acestuia - Laurenţiu Fulga -, scriitor agreat de regimul comunist, căruia i-a încredinţat spre publicare Elegii pentru Ardeal, fragmente din corespondenţă şi Jurnalul pentru Lucia.

             Pentru a nu atrage atenţia cenzurii, Laurenţiu Fulga a publicat, în 1968, la Editura Militară  Columna, materialele primite, sub un titlu care nu crea nici o suspiciune: Carnetele unui poet căzut în război. A fost prima victorie obţinută de credincioasa soţie a lui Ion Şiugariu în ce priveşte publicarea postumelor acestuia. A continuat, în 1985, în Germania, unde a publicat, la Editura lui Ion Dumitru-Verlag din München, volumul de poeme Sete de ceruri, cu o prefaţă scrisă de Vintilă Horia, fostul bun prieten al poetului.

            A urmat apoi volumul de eseuri Ţara crinilor, la Editura Agora din Iaşi, 1997, îngrijit şi prefaţat de prof. univ. Al. Husar, un alt prieten credincios al poetului. În anul 1999, la Editura Marineasa din Timişoara, a apărut volumul de critică literară Viaţa Poeziei, ediţie şi tabel cronologic de lector univ. dr. Marcel Crihană, iar în anul 2002 apare la Editura Culturală Memoria din Bucureşti o plachetă cu un studiu critic George Bacovia, cu un cuvânt înainte de Titu Popescu. Fără coordonarea doamnei Şiugariu au mai apărut, în 1975, la Bucureşti, volumul Poetul-ostaş Ion Şiugariu, îngrijit de Eugen Marinescu şi în acelaşi an, la Baia  Mare, volumul Ion Şiugariu, un poet căzut în război, de Ştefan Bellu, care în anul 2004 a publicat şi ediţia a doua, revăzută şi adăugită, cu titlul puţin schimbat: Ion Şiugariu, poet şi critic literar.

             În urma publicării acestor volume, se părea că opera postumă a lui Ion Şiugariu ar fi fost în totalitate încredinţată tiparului. Numai că doamna Şiugariu simţea că ceva din această operă lipseşte. Căci, încă de la dispariţia prematură şi nedreaptă a soţului ei - l februarie 1945 - îşi propusese să publice „tot ce a rămas scris de mâna poetului”. A început să scotocească prin arhive, prin colecţii  de publicaţii, prin muzee şi nu mică i-a fost mirarea când a constatat că aici mai erau încă nevalorificate unele creaţii ale poetului. Le-a strâns pe toate şi din ele a mai publicat, în anul 2006, la Editura Fundaţiei Culturale Memoria din Bucureşti, un nou volum cu titlul: Ion Şiugariu - Scrieri - poeme, critică literară, varia - cu o prefaţă scrisă cu acribie şi sinceritate de acelaşi Al. Husar, fostul prieten de tinereţe şi de litere al poetului.

              Cu un cuprins heterogen, lucrarea conţine poezii necuprinse în volumele anterioare, critică literară, urmând celei publicate în volumul îngrijit de Marcel Crihană, Viaţa poeziei şi eseuri, majoritatea apărute în Gândirea, Meşterul Manole, în ziarul Bacăul şi în presa băimăreană de atunci, care n-au fost incluse în volumul Ţara crinilor, fragmente de proză inedite, corespondenţă - trimisă şi primită. În toată opera lui Ion Şiugariu, dar mai ales în volumul la care ne referim, sunt evocate nume de scriitori dintre cele mai diverse, unele puţin cunoscute din literatura noastră, altele de notorietate,  începând cu marii scriitori: Eminescu, Blaga, Barbu, Arghezi, Bacovia, Macedonski ş.a., dar şi nume celebre din literatura franceză ca: Mallarmé, Rimbaud, Valery, Boileau ş.a. Cartea se încheie cu un grupaj de aprecieri critice asupra operei lui Ion Şiugariu făcute de cei care l-au cunoscut şi i-au apreciat scrisul, grupaj care în accepţiunea lui Al. Husar s-ar putea numi selecţia operei sale în istoria literaturii române. Printre aceştia: Laurenţiu Fulga: „Ritmica, materialul verbalistic, sensul şi conştiinţa, pe care le posedă fiecare vers în parte, dau poeticei sale un caracter de unicitate. N-am văzut într-o carte decât numai ceea ce aduce personal. Trecere prin alba poartă e prea originală pentru a nu merita un calificativ de onoare”....(p.301). C. Dincu: … „Ion Şiugariu are multă noutate în versurile sale şi multă prospeţime în imagini”...(p.302). Nichifor Crainic, referindu-se la Ţara de foc:... „Farmecul baladei lui Ion Şiugariu rezultă în bună parte din folosirea unei forme clasice, făcută translucidă şi fragedă, de o inspiraţie nouă”...(p.309). Pompiliu Constantinescu: ... „Pe urmele sale (Al. Philippide), au pornit şi unii tineri poeţi, care fug de vagul simbolist, de ultimele experienţe ale lirismului descompus, voind să determine o nouă orientare a liricii de azi”. ...(p.308) etc.

            Din cele de mai sus se poate deduce aprecierea deosebită pe care atât confraţii poetului cât şi critica avizată a vremii au acordat-o poetului Ion Şiugariu, considerându-l un reprezentant de seamă al înnoirii poeziei noastre de atunci.

            Evoluţia lucrurilor însă, după dispariţia sa, a făcut ca el să rămână mult timp neinclus în rândurile scriitorilor noştri consacraţi, deşi scrisese printre primii şi un important studiu critic asupra poeziei lui G. Bacovia, „poet al pustiului sufletesc şi al dezolării complete”, interpretările sale fiind apoi confirmate de timp. Numai în anul 1987, Ion Rotaru îi aminteşte numele la capitolul „poeţi de înaltă valoare căzuţi pe front” (Vol. 3, p.91, din Istoria sa literară, ediţia 1987), iar D. Micu îl enumera printre poeţii ardeleni, în reeditarea, din anul 2002 a Istoriei literaturii române, la pag. 220. Este cuprins însă cu date biobibliografice detaliate în Dicţionarul Biografic al Literaturii Române, ed. Paralela 45, coordonat de Aurel Sasu şi apărut în 2006.

             Ultima carte de până acum a distinsei doamne Şiugariu este şi un îndemn adresat contemporaneităţii de a cunoaşte viaţa şi opera lui Ion Şiugariu şi de a le aşeza la locul cuvenit în istoria noastră literară.

 

Augustin COZMUŢA


PARODIA CA LECTURĂ ORIGINALĂ

 

          Din perspectiva unei lecturi creatoare, orice stil sau simplă manieră de a scrie poate suferi o interpretare originală, în măsură să concureze modelul luat ca pretext. Parodia urmează această grilă de lectură, doar că perspectiva este deformatoare şi tinde să obţină efecte comice şi un umor elevat. Dacă imitaţia se rezumă la o copie sterilă şi redundantă ca sens, provocând epigonism, parodia reia, descompune şi recompune modelul structural şi semantic, dezvăluindu-i mecanismul ascuns, ceea ce menţine demersul creator sincron cu cântecul luat ca punct de plecare, ca pre-text. Fără acest text pre-existent şi fără  capacitatea de a-i demonta mecanica vie a funcţionării sale verbale efectul superior comic al parodiei n-ar fi cu putinţă. A te menţine la înălţimea modelului pretinde un similar nivel de expresivitate, chiar dacă viziunea e coborâtă în derizoriu. Parodistul e un iscusit croitor care lucrează cu materialul clientului astfel încât, după modelul urmat, haina să iasă impecabilă, fie şi pe dos purtată.

          Aşa încearcă să procedeze şi Lucian Perţa, cu consecvenţă dată de existenţa unui „talent special”, cum îl numeşte Marin Mincu, prezentându-i masiva antologie de parodii Apelul de seară (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2006, 370 p.), cu justificat subtitlu de a fi  O panaramă a poeziei româneşti de la origini până în prezent”). Acest „talent special” conţine, ca şi bucatele de bun gust, multe ingrediente abil dozate şi amestecate savant în pasta poemului parodiat, pe care îl reproduce în dimensiunile exacte ale calapodului original (acelaşi număr de versuri şi strofe, în metrica specifică a autorului luat ca reper). E un fel de matrice, dacă nu chiar matriţă de meşte-şugar al cuvântului, în care toarnă impresiile sale de lectură „copar-ticipativă”, cum o numeşte acelaşi critic Marin Mincu, demonstrând o familiaritate confraternă şi competitivă cu felul de a crea al celor parodiaţi. Simpatia se transformă mai peste tot în reuşită empatie, încât la lectură se resimte o solidaritate stilistică autentică cu modelul, niciodată degradat sau înjosit estetic. Este o performanţă de înţelegere a limbajului poetic şi de translare în regim parodic a conţinutului şi formei sale, evitând eşuarea în gesticulaţie cameleonică sau în  însăilări  mimetice superflue, cum aparent s-ar putea crede uneori şi din când în când i se întâmplă şi maestrului de acum Lucian Perţa (De pildă, la Constanţa Buzea, poemul Sub gheţar e parodiat adecvat, cu intuirea mecanismului liric al autoarei de „Leac pentru îngeri”, dar la nivelul expresiei prestaţia se limitează, din păcate, la tricotarea sau brodarea de titluri, fiind vizate mai multe volume din producţia editorială a poetei). E o tentaţie facilă la care însă parodistul face rar concesii şi ar fi absurd să pretindem ca peste tot aderenţa la stilul de creaţie în întregul lui luat să dea roade maxime, ţinând seama că în antologie sunt reactualizaţi „peste 200 de poeţi români din toate timpurile”, de la mitropolitul Dosoftei, cu ale sale Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei, până la Cosmin Perţa - fiul, el însuşi poet, debutant în 2002 cu volumul Zorovavel. Darul improvizaţiei şi uşurătatea de a versifica sunt incontestabile, însă nu primează în exerciţiul parodierii, fiind utilizate ca mijloace auxiliare la îndemâna inspiraţiei dezlănţuite, debordând de inventivitate. În prim planul inteligenţei creatoare stă viziunea lirică, aspirând spre unitate de tratare a temei, ideii, motivului desprins sau atitudinii adoptate, rezultatele nefiind simple improvizaţii de moment. Stilul ermetic la Ion Barbu, din Joc secund, nu e transformat în şaradă, ceea ce  ar trece drept gest facil, ci, în spirit ludic, e înscenată o interpretare critico-didactică cu efect ironic, deloc absconsă, dar situată la înălţimea “modului intelectual al lirei”, programatic pentru poetul interbelic. Stilul analitic, incisiv existenţial, al lui Ioan Es. Pop e recompus în veridicitatea lui biografică, de destin singular, fără a afecta impresia dominantă de dramă lăuntrică pe care în ambiguitatea sa funciară o comunică poemul, textul care transcende viaţa particulară a individului. Dovezi de reuşită în actul parodierii sunt multe alte “glosări” în marginea dar mai ales în miezul unor creaţii aparţinând lui Ienăchiţă Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Alexandru Vlahuţă, Mihai Beniuc, Miron Radu Paraschivescu, Ben Corlaciu, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Gheorghe Pituţ, Vasile Igna, Mircea Petean, Ion Mureşan, Daniel Bănulescu, ca să extragem câteva nume din lunga listă a “panaramei”. 

          Peste diversitatea de formule lirice parodiate, Lucian Perţa îşi aplică pecetea proprie de re-creare a textelor poetice, încât, paradoxal, se recunosc şi se identifică, cu destulă uşurinţă, caracteristicile originale ale formulei personale de compunere poetică. Vrem să spunem că Lucian Perţa nu-i cu nimic mai puţin poet decât sunt autorii supuşi unui tratament parodic resuscitant şi proaspăt la lectură, inclusiv în ce priveşte  modul de abordare şi interpretare, nefalsificând mesajul intrinsec al scriitorilor cu care se află într-un veritabil duel intelectual. Strălucite sunt replicile date, de exemplu, altor doi cunoscuţi parodişti ai literaturii noastre: George Topârceanu cu Plouă şi Marin Sorescu cu Prietenii, alăturarea textelor fiind sugestivă prin vervă inventivă şi deopotrivă prin farmec şi firesc al expresiei, oglinda concurând cu succes modelul, fără a-l trăda din unghiul în care e privit. Desigur, misiunea mai dificilă şi mai delicată totodată este de a-i parodia pe clasici, de la Eminescu la Blaga, printre contemporani, de la Emil Brumaru la Petru Romoşan, periplul fiind mult mai dezinvolt. Însă, aproape de fiecare dată, parodistul Lucian Perţa găseşte tonul potrivit şi are la îndemână mijloacele adecvate spre a-şi susţine cu aplomb partitura, de la ritm la rimă, până la distribuirea cu savoare a accentelor care identifică şi pune în valoare trăsăturile stilistice ale autorilor vizaţi. Dacă ne oprim la George Coşbuc, de pildă, cunoscut prin excelenta stăpânire a tehnicii versificaţiei, nu putem nega nici parodistului  virtuţile mânuirii cu dexteritate a limbajului poetic,  redându-ne un autor al Nopţii de vară, cu nimic simplificat sau mistificat, ci doar trecut cu fidelitate prin filtrul de lectură al parodiei şi adus, nu doar din  condei, la realitatea zilei de azi a satului: „Stinse-s becurile toate/ Doar în centru, un neon,/Sus pe stâlpu-i de beton,/Luminează hăt departe /Un oblon”. Dar Lucian Perţa rezistă şi la concurenţa cu subtili mânuitori de condei şi rafinaţi oameni de spirit precum I.L.Caragiale, dintre clasici, şi Şerban Foarţă, dintre contemporani, producând expresii captivante prin exploatarea resurselor de jargon şi argou ale limbii, până la secrete de exprimare specifice enigmisticii şi tehnicii rebusiste.

          La amplul Apel de seară se prezintă o suită reprezentativă de lampadafori ai   lirismului românesc, selectaţi prin multiple afinităţi, dar şi luaţi în stăpânire prin fină cunoaştere a manierei lor de a scrie, astfel încât întâlnirea cu parodistul generează noi lumini, adesea ploi de stele, meteoriţi şi comete cu coadă… satirică la adresa modului de  a exista poetic în lume, altădată şi acum, poate şi în viitor. Lucian Perţa ne întreţine speranţa cu zâmbetul pe buze.  


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.