top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Traduceri de Elena L. Popescu (L.A.Ambroggio şi J. Gelman), nr. 11-12 (42-43), noi.-dec. 2006
Traduceri de Elena L. Popescu (L.A.Ambroggio şi J. Gelman), nr. 11-12 (42-43), noi.-dec. 2006 Print
Dec 24, 2006 at 11:00 PM

LUIS ALBERTO AMBROGGIO 

          E
ste poet şi eseist. S-a născut în anul 1945 în Córdoba, Argentina şi din 1967 este rezident în S.U.A. A studiat Filozofia şi Literele, Ştiinţele sociale şi economice, este Doctor în Filozofie, are un masterat în Ştiinţe Sociale şi Managementul firmelor. Este pilot aviator. A publicat cărţile de poeme: Poemas de Amor y Vida (1987), Hombre del Aire (1992), Oda Ensimismada (1992), Poemas Desterrados (1995), Los Habitantes del Poeta (1997), Por si amanece: Cantos de Guerra (1997), El testigo se desnuda (2002), Laberintos de humo (2005), Los tres esposos de la noche (2005). Este Director al revistei Horizonte 21 şi autorul a nouă colecţii de poezie publicate în Argentina, Costa Rica, Spania şi în S.U.A. Este membru al Academy of American Poets, North American Academy of the Spanish Language, Asociación Prometeo de Poesía (Madrid). Colaborează la publicaţii din S.U.A, Europa şi America Latină. Poemele sale, traduse în engleză, franceză, portugheză, italiană, turcă sunt incluse în antologii din Europa, Orientul mijlociu, America Latină, S.U.A.

 

La sfârşit lumină

 

Dacă tălpile tale vor păşi pe fum

triumfând cu tristeţe asupra melancoliei,

dacă mâinile tale, de pildă, ar construi

palate aurite care să se năruie,

dacă pâinea ta ar conţine doar

alchimia unei dorinţe,

dacă mama ta ar fi o umbră fără braţe,

dacă iubitul tău ar fi poate un mort,

dacă în toate zilele din jurul tău

ar străluci amar cenuşile,

dacă viitorul ochilor tăi în zori

ar fi zugrăvit ameninţător de penumbră,

nu ştiu dacă ai mai exista

sau dacă ar putea exista în agonie cineva.

 

Privindu-te, privindu-mă,

mă conving că nu e de joacă cu fumul.

 

Dacă în schimb lumina ne-ar săruta

şi ne-ar absorbi cu totul

aşa cum se absorb amanţii

am trăi în cânturi aurorele.

 

Dumnezeu a făcut lumina

sau întunericul?

 

Tăcerea aceasta

 

Tăcerea aceasta

nu este tăcerea mea nici tăcerea ta

nici tăcerea cu care ştiam să ne atingem.

Tăcerea aceasta hrăneşte un gol infinit,

tăcerea pe care nu le-o iert morţilor,

frigul acela de nepătruns, fără întoarcere,

golul acela care şi el, la fel, ne umple.

 

Bătrân

 

Nu mai este acel om care descifra strada cu paşi fermi

şi alunga vesel ecourile vociferărilor vechi.

 

Nu mai este acel om care deschidea petalele cu o aroganţă de neînvins

şi care în amiezile colorate prindea luni, adieri, păsări care străbăteau noaptea.

 

Nu mai este nici omul acela din sfere fericite, cu scări îndrăzneţe,

cu o angajare neostenită, cu strigăte dezlănţuite, de parcă ar fi fost stăpânul văzduhului.

 

Acum este omul care îşi iubeşte amintirile

şi pe oaspetele pe care îl iubeşte convins

că el nu mai este omul nerăbdător cu temerile şi cu pietrele.

 

Acum este omul care cultivă viaţa până la deformarea oaselor,

care împrăştie visele printre buruieni care uneori înfloresc

şi care se întoarce tandru fără să comenteze în lumea de dincolo

unde moartea este un cuvânt care nu există

pentru că braţele infinite sunt de foc

şi orele pierdute sunt de apă.

 

Cântec al elementelor

 

          Pentru Moraima Semprun de Donahue

 

Alberta, copilă, extrage poezia din atomi.

Descoperă, de exemplu, notele din cântecul apei

pentru că în fiecare picătură, apa este viaţa unei mări,

a unui gigant verde, a tigrilor rapizi,

a popoarelor peregrine, războinice şi pline de iluzii;

şi pentru că atunci când zici apă, aproape că bei,

şi în picătura sa infimă şi transparentă

trăieşti umezeala perfectă a zămislirii,

un sărut fluid de iubită şi de mamă.

 

Cristalizează, apoi, un fluture prins la întâmplare,

pentru ca să ai în mâini mai mult decât aripile

unui timp sau ale unui spaţiu trecător,

şi să culegi un zbor care să continue să zboare

în ochii şi în versurile libere în văzduh.

 

Spune, copilă, totul şi fără efort;

ca atunci când rosteşti văzduhul

şi respiri libertatea care, la fel, este un atom.

 

Dacă muzele din secolul XXI

ar inspira laboratoarele gălbui ale poeţilor

pentru ca să descifreze în zumzete încântătoare

frumuseţea lor meritorie

serviciul absolut

al acestor elemente necondiţionate

poate am putea să le mulţumim

aşa cum merită.

Mulţumirile sunt ca săruturile

şi sărutul este un chip de a ţine minte.


JUAN GELMAN


          
S-a născut la 3 mai 1930, în Buenos Aires, Argentina. Începe studii de chimie pe care le abandonează în favoarea poeziei. În 1954 era redactor la Nuestra Palabra şi la ziarul comunist La Hora, şi împreună cu alţi tineri de orientare comunistă creează grupul de poezie „El pan duro” şi  editează în 1956 Violín y otras cuestiones, prima sa carte, şi de asemenea, revista Nueva Expresión. Îi apar apoi cărţile El juego en que andamos (1959), Velorio del solo (1961), Gotán (1962). În 1964 se îndepărtează definitiv de partidul comunist. În 1975 este nevoit să plece în exil şi stă un timp la Roma, şi revine în Argentina în 1976. În timpul dictaturii militare, fiica sa, fiul şi nora, însărcinată, sunt sechestraţi şi dintre ei, doar fiica a reapărut după un timp. A locuit alternativ la Roma, Madrid, Managua, Paris, New York şi Mexic. Activitatea sa politică s-a împletit cu activitatea de traduceri pentru UNESCO. În 1977 aderă la Movimiento Peronista Montonero, mişcare politică de rezistenţă la dictatura argentiniană, de care se desparte în 1979, publicând un articol în Le Monde asupra motivaţiei abandonării acestei mişcări, fapt care îi atrage acuzaţia de trădare şi este condamnat în lipsă, la moarte. Lucrează un timp la Agenţia de ştiri Nueva Nicaragua. Publică Hechos y relaciones. Si dulcemente (1980), Citas y comentarios; hacia el sur (1982), Bajo la lluvia ajena - notas al pie de una derrota (1983), La junta luz (1985). Nu se poate întoarce în ţară. În sprijinul său se declară mai mulţi intelectuali şi scriitori importanţi precum Gabriel García Márquez, Alberto Moravia, Mario Vargas Llosa, Octavio Paz, etc. Abia în 1988, se modifică hotărârea judecătorească prin care fusese  condamnat la închisoare şi revine în Argentina, după treisprezece ani de persecuţie judiciară. Pleacă în Mexic unde se stabileşte. Publică în 1993 antologia Salarios del impio şi două volume de articole publicate în presă. Ca o recunoaştere a activităţii sale literarare a primit mai multe premii printre care Premiul Mondello, Premiul Boris Vian, Premio Nacional de Poesía, Premio de Literatura Latinoamericana y del Caribe Juan Rulfo. Poeme ale sale au fost traduse în mai multe limbi şi sunt cuprinse în numeroase antologii.

 

Jocul în care trăim

 

Dacă mi s-ar da să aleg, aş alege

sănătatea aceasta de a şti că suntem foarte bolnavi,

fericirea aceasta de a fi atât de nefericiţi.

Dacă mi s-ar da să aleg, aş alege

inocenţa aceasta de a nu fi inocent,

puritatea aceasta în care trăiesc impur.

Dacă mi s-ar da să aleg, aş alege

iubirea aceasta cu care urăsc,

speranţa aceasta care mănâncă pâini disperate.

Domnilor, realitatea este

că aici îmi joc moartea.

 

Aloutte

 

Binecuvântată să fie mâna care îmi va scoate ochii

pentru ca eu să nu te văd decât pe tine.

 

Şi dacă mi-ar tăia limba, tăcerea ei

ar cânta plină de tine.

 

Şi dacă mi-ar tăia mâinile, amintirea lor

ar şti să te mângâie pe tine.

 

Şi dacă mi-ar tăia picioarele, lipsa lor

m-ar aduce până la tine.

 

Şi dacă după aceea m-ar omorî

încă mi-ar rămâne toată iubirea mea pentru tine.

 

Zile

 

Ziua condamnată de pasiune

are lumina foarte puternică şi o noapte

care prinde rădăcini şi uitarea nu poate uita.

Să te opreşti la pasiune, ca timpul

care exista mai înainte, ar fi

visul care se gândeşte la el însuşi şi nu vede

capul care visează între cearceafuri

şi cum se albeşte de ziuă.

Ce liniştit este fundul paharului

unde am băut un râu cu vapoare care strălucesc!

Ce se întâmplă?

Unde s-a dus calul care

reconstruia emoţia, sau vânează

pentru a dormi înspăimântat?

Este ciudată relaţia lumii cu lumea.

Ceea ce am dorit este o iarbă

care nu încetează să crească.

Timpul îi este ploaia.

La sfârşitul drumului fac să apară soarele

Pentru ca nimic să nu fie sigur.

 

Limite

 

Cine a zis vreodată: până aici setea,

până aici apa?

 

Cine a zis vreodată: până aici aerul,

până aici focul?

 

Cine a zis vreodată: până aici iubirea,

până aici ura?

 

Cine a zis vreodată: până aici este omul,

până aici nu?

 

Numai speranţa are genunchii delicaţi.

Sângerează.

 

Prezentare şi traducere de Elena Liliana POPESCU

 

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.