top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Comentarii arrow Mihai Ursachi - lirică de mare rafinament de Ion M. Mihai, nr. 7-8(38-39), iulie-august 2006
Mihai Ursachi - lirică de mare rafinament de Ion M. Mihai, nr. 7-8(38-39), iulie-august 2006 Print
Iul 30, 2006 at 10:00 PM

Ion M. MIHAI

Mihai Ursachi – lirică de mare rafinament

         Ambasador al Melancoliei şi Împărat al Singurătăţii de Sus şi de Jos/stăpânitor /absolut  al Regatului Dor/ şi Prinţ  senior / al Tristeţii…/ cum singur, cu ironie nedisimulată şi cu ludic, se recomanda în primul său volum de versuri “Inel cu Enigmă”, Mihai Ursachi (n.1941-m.2004) a fost poate cel mai spectaculos neoromantic a ultimei jumătăţi de secol XX. Contemporan cu marii noştri poeţi ai vremii sale: N. Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Şt. Augustin Doinaş, Ileana Mălăncioiu, Gabriela Melinescu, ş.a., Mihai Ursachi este mai puţin comentat de critica literară şi de iubitorii de poezie. Şi aceasta datorită biografiei şi a firii sale neconcordante cu spiritul vremii. Ca fiu de fost ofiţer deblocat din armată în anul 1947, el  a fost suspectat permanent de a fi opozant al ilegitimului totalitarism comunist.   
         De altfel, fire independentă şi boemă el nu s-a putut subordona – şi nici n-a dorit –   convenţiilor social-politice ale timpului, care cereau multă ipocrizie, fariseism şi chiar viclenie. În condiţiile vitrege în care a trăit, a reuşit totuşi să-şi facă o solidă cultură generală, absolvind Facultatea de filozofie (1957-1961) şi pe cea de filologie (germanistică) – (1965-1970) de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, cochetând (un an) şi cu medicina, chiar dacă, între timp, ca urmare a unei tentative de trecere ilegală a frontierei (a încercat să treacă  Dunărea înot pe la Turnu Severin) a fost şi întemniţat, între anii 1961-1964.
         Cu toată pregătirea sa intelectuală, datorită temperamentului inadaptabil la condiţiile vieţii zilnice, devenind indezirabil, el, absolvent a două prestigioase facultăţi, printre cei mai titraţi poeţi ai vremii, n-a reuşit nicicum să ocupe vreo slujbă  oficială, trăind din expediente, o bună parte din timp cultivându-şi grădina şi via de pe proprietatea părintească din mirifica mahala Ţicău din Iaşi, sau lucrând periodic salvamar pe un loc de lângă Iaşi. După ce însă, în 1981, a emigrat în U.S.A. şi-a luat acolo doctoratul în filozofie şi germanistică la Universitatea statului Texas (1982-1986) cu teza: Poezia fiinţei. De la Hölderlin la Pavel Celan şi a fost angajat ca asistent de limba şi literatura germană la Universitatea statului Texas, apoi ca lector la Universitatea statului California. După 1989 se întoarce în ţară şi în 1990 este numit director al Teatrului Naţional din Iaşi, de unde, fără motive explicite, este înlocuit în 1992, reluându-şi apoi stilul de viaţă din tinereţe. 
         Debutează cu poezie în 1968, în revista Cronica din Iaşi, colaborând în continuare la mai multe publicaţii literare din ţară, dar şi din afară (Franţa, Germania, U.S.A.), publicându-şi primul volum de poezie – Inel cu enigmă -, în 1970. Cartea începe cu prezentarea a trei scrisori de acreditare: din prima am citat la începutul acestei cronici câteva versuri, a doua nefiind de fapt decât enunţată, autorul considerând că limba melancoliei este înţeleasă de iniţiaţi chiar şi fără de cuvinte. A treia scrisoare, în stil clasic, de o frumuseţe aparte şi cu reflexii macedonskiene, încântă efectiv cititorul: „Era un castel înecat în verdeaţă/ pe porţile negre sculptat un dragon/ părând că de totdeauna veghează / să nu intre lume străină’n donjon// veneam de departe, albastru derviş, / şi ostenit  după şirul de ani, / purtam pe veşmânt şi pe frunte înscrişi / versete din Pali şi psalmi din Coran.//
         Rămânând egal cu sine însuşi în toată  activitatea literară, inclusiv  în cea petrecută în America, păstrându-şi stilul neoromantic, mereu ironic, nealiniat şi nealiniabil nici unui curent literar – nici chiar postmodernismului dominant din ultima parte a activităţii sale literare – Mihai Ursachi, mare artist al poeziei, nefiind grafoman, a scris puţin, toată opera sa poetică reducându-se la cca. şapte sute de pagini publicate antum în mai multe volume:  Inel cu enigmă (1970), Missa Solemmis (1971), Poezii (1972), Poemul de purpură şi alte poeme (1974), Diotima ( 1975), Marea înfăţişare (1977), Zidirea şi alte povestiri (1978), Arca (1979), Poezii (1996), Nebunie şi lumină (1999). I-au rămas  însă multe poeme publicate în presa literară a vremii, dar şi multe inedite neincluse în volume. O parte din aceste creaţii, completate cu poeme postume inedite şi cu câteva eseuri despre poezie, cu traduceri din scriitori germani – căci Mihai Ursachi a fost atât poet cât şi eseist şi traducător – au fost publicate şi prefaţate de poetul Daniel Corbu, la „Princeps Edit”, Iaşi, 2005, într-un volum intitulat Goana Magilor. Sunt cuprinse aici creaţii din toată activitatea poetului care-i caracterizează scrisul lui inconfundabil: rime perfecte alternând cu versuri  albe, variaţia continuă a aşezării versurilor în poem, dese ruperi de ritm. Întâlnim adesea versuri din jocuri de cuvinte, calambururi sau expresii celebre, ca în poemul ce a dat numele volumului şi care amintesc prin muzicalitate de I.Minulescu, fără însă nici o tentă de pastişare.  Goneam, năluci rătăcitoare/ Să punem mâna pe Arthur, / Ca să-l supunem la tunsoare/ Şi la tăierea împrejur.// L-au căutat prin munţi albaştri,/ Pustiuri străbăteam, pribegi, / L-am căutat pe la sihaştri,/ Pe la bordeluri şi bodegi.//…Terifiaţi de emoţiune / Am aşteptat făr-un cuvânt;/ L-am înhăţat cu mâini nebune,/ Trântindu-l tocmai la pământ.///….(Goana Magilor, p. 64-65). 
         Tot în acest volum este printre altele şi un poem cu o structură discordantă faţă de tot ce a scris Ursachi în volumele antume -  Phallomancie – în versurile căruia este sintetizată superior natura aberantului sistem politic, economic  şi social – Comunismul -, care a dominat Europa mai mult de o jumătate de veac şi ale cărui urmări nefaste se mai simt şi astăzi: „Comunismul a fost phallusul / roşu care a violat Europa/ lăsând-o gravidă. / Ce monstru hibrid va rezulta din/ această  violenţă, absurdă şi/ totuşi prelungită şi tandră împreunare?/ Sau un avort sanguinolent, cu / moartea Europei siluite şi complicitare? / Sau poate o nouă rasă de/ Giganţi desemnaţi în toată Galaxia? (Phallmancia, p. 59).
         La Mihai Ursachi poezia reprezintă un fel de revelator al propriilor stări sufleteşti pe care vrea să le comunice cât mai fidel virtualilor săi cititori. Adept al lirismului pur, el îşi propune deci, şi reuşeşte, să redea nealterate autenticitatea trăirilor, a gândurilor şi a sentimentelor ce-l stăpânesc, scrisul fiindu-i un refugiu, o formă de  substituire a condiţiei existenţiale, mereu provocatoare. Poeziei sale, originală cu absolută valoare în sine i se pot găsi cu greu filiaţii incontestabile în oricare timp şi spaţiu, ea nefiind tributară nici unei şcoli sau curent poetic, chiar dacă pe alocuri se pot decela - întâmplător - irizări din Rilke sau din Emil Botta. 
         Original, nonconformist, greu de încadrat într-un curent sau într-o şcoală poetică, mare maestru al poeziei, Ursachi îşi ia o nemărginită libertate în câmpul poetic. În creaţia sa, poetul se sustrage contingentului, îngrădit cu constrângeri aberante şi se referă la lumea sa interioară sau la o lume imaginară, ideală, în care i-ar fi plăcut să trăiască. Poezia lui este mereu cerebrală, lucidă, sinceră, onestă, unică, cu un discurs variat şi impetuos, afişând o deosebită siguranţă de sine. La construcţia ei, autorul foloseşte atât elemente din poezia tradiţională, din cea romantică, simbolistă, modernistă şi chiar din eposul popular. Din universul poetic a lui Ursachi nu lipsesc personajele mitologice, acvatice, grădina, cetatea, castelul. O permanentă rimă interioară suplineşte sau completează pe cea obişnuită, acolo unde aceasta nu există. Ironiile şi le exprimă de obicei la persoana a treia, îmbinându-le cu ludicul, uneori cu zeflemeaua, ca în poemul: La iarmarocul de vorbe: „Hai la băiatu’, ia vorba fierbinte, /îţi ţine de cald şi te ajută la minte!/ Vând vorbe pestriţe, orice măsură,/ se potrivesc la orişice gură!//… // ia doamnă, ia doamnă o vorbă de amor, / pentru noptieră  în dormitor!// Atelier de-ndreptat adjective sucite / Ascut la tocilă cuvinte –cuţite.// Poftiţi vorbe fragede pentru salată!/ poftiţi cu piper, vorbărie tocată!//… / Aicea se vinde cuvântul cel mare,/ doi bani kilogramul să ia fiecare!” (La iarmarocul de vorbe). 
         La  Mihai Ursachi, aproape fiecare imagine sugerează şi reversul ei. Astfel, prezentul implică şi viitorul, viaţa presupune şi moartea, prezenţa implică şi absenţa ş.a. El combină lumea din contingent şi chiar lumea istoriei cu cea a fantasmelor, obţinând o lume totuşi verosimilă, în care îşi plasează apoi epicul şi chiar descrierile poemelor sale, multe cu  tentă expresionistă sau onirică. Cu mare încărcătură emoţională, poezia lui Mihai Ursachi este mereu incitantă, căci pe drumul dintre tăcere şi cuvânt el a realizat  şi reţinut numai esenţa şi chintesenţa poetică, în care cititorul atent se regăseşte cel puţin parţial, motiv ce-l atrage la lectură. Lipsită de teribilisme, pornografie, sex ori scatologie, poezia de dragoste a lui Mihai Ursachi conservă aura de mister al actului intim, sugerându-l numai, cu multă pudoare, preferând iubirea romantică, sinceră, curată. „Şi iată c’am venit, de foarte de departe/ tot neamul meu se stinse, vlăstarele sunt moarte./ Am moştenit conacul cel vechi, argintăria, / şi stema casei noastre: veşnicia// La praznicul Enigmei, când vişinii serbează/ o oră anumită, m-am hotărât să intru/ sperând să fii acolo, la ora ceea, trează, /ţinând acelaşi sfeşnic în mână, ca un schiptru.// (Odaia gingaşei iubiri, din volumul Missa Solemnis).

         Toată opera antumă a lui Mihai Ursachi, de o diversitate şi originalitate totală, e plină de formulări inedite, neaşteptate, cum sunt, printre altele, cele din poemul „Autointerviu” din volumul „Nebunie şi lumină –1988: „Vezi’ţi  de treabă Ursachi / şi renunţă odată la obişnuinţa vicleană a poeziei, / Tu care în adolescenţă / aivrut să te faci oier, apoi / funcţionar la „Piscicola”, tu care ţi-ai amăgit/ insomniile cu sanskrita, cu Schlegel, cu Bopp, pentru ce/ persecuţi tipografii, zeţarii, amicii, oamenii cei / cumsecade (criticii literari nu contează sunt mult prea /şireţi ca să citească vreodată ceva). Iată din nou/ ai mai scris un poem, te-ai mai tras încă odată pe/sfoară, mai bine/ te-ai face copac, boiler electric sau varză./ Termină naibii!”.

         Pentru unele dintre volumele de versuri publicate, Mihai Ursachi a primit mai multe premii, printre care şi Premiul Academiei Române, Premiul M.Eminescu, Premiul Lucian Blaga, Premiul Uniunii Scriitorilor din România ş.a.

         Deşi a trăit pentru poezie, acesta fiind însăşi raţiunea de a fi a existenţei sale, datorită conjuncturii în care a scris şi a firii sale independente şi neobediente, desconsiderând convenţiile sociale care îi puteau aduce glorie şi avere, ascensiunea poetică a lui Mihai Ursachi n-a fost remarcată în timpul vieţii ca una de prim plan, marii critici literari ai timpului, cei care fixau ierarhii, evitând să-i abordeze şi să-i clasifice opera. De aceea, se impune cu necesitate ca opera sa să fie revizuită şi aşezată în locul care de drept  i se cuvine pe scara de valori a poeziei româneşti.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.