top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Poezie arrow Poeme inedite de Elena Liliana Popescu, nr. 7-8(38-39), iulie-august 2006
Poeme inedite de Elena Liliana Popescu, nr. 7-8(38-39), iulie-august 2006 Print
Iul 30, 2006 at 11:00 PM

POEME INEDITE

 

                de Elena Liliana Popescu

 

RHA

 

Când zeul îşi contemplă nemurirea

în clipa ce se-nclină-n faţa sa,

şi-adâncul îşi cuprinde cu privirea

golitei minţi de orice altceva

 

El vede totul: vede tot ce este,

iar ce a fost sau ce va fi să vie,

le vede ca pe-o stranie poveste,

joc al iluziei, pe care o învie,

 

când pare că o lume se iveşte,

a celor ce nu văd şi-ar vrea să ştie

şi vai de cel ce nu se-nvredniceşte

să-şi caute eliberarea din sclavie… 

 

CÂT DE APROAPE...

 

Viaţa te învaţă mereu şi tu ocoleşti răspunsul

la întrebările cele mai simple, dar plăteşti nepăsarea

întotdeauna cu suferinţă, aproape de nesuportat,

şi cauţi vinovatul, întotdeauna altundeva,

prelungind agonia egoismului idolatrizat.

 

Refuzi să crezi ca totul îţi este dat şi nu vrei

să te bucuri, urmărind himeră după himeră

de la o zi la alta, de la un gând la altul,

de la o viaţă la alta, de la un univers la altul,

de la un mister la altul, până la infinit.

 

Ai lăsat încă o dată să treacă-n nefiinţă clipa

în care te-ai putea privi, singura oglindă

ce te arată aşa cum eşti, preferându-le

pe cele care deformează, pentru a te amăgi

încă o dată şi a mai hoinări prin labirint…

 

Te fascinează culorile, de asemenea umbra,

căutarea fiind din ce în ce mai anevoioasă,

ademenită de farmecul nuanţelor necunoscute

din rafinatele amestecuri de rău şi de bine,

încorsetată de spasm, de senzaţii, de nou.

 

M-ai căutat, fără să ştii, în orice gând peregrin,

cu disperarea celui ce n-a văzut niciodată

de unde izvorăşte iertarea, lumina, iubirea,

purtându-şi vie rana din suflet, nevindecată,

prin galaxiile contorsionate de spaţiu şi timp.

 

O, câtă tristeţe e-n lume, ţi-ai spus de-atâtea ori

continuând ceea ce părea să fie viaţa ta grea,

fără să vrei să renunţi la nici unul din gândurile

ce te-au aruncat în vâltoarea de fapte amare:

n-ai vrut decât să trăieşti mai departe la fel…

 

Te-ai rătăcit alergând prin întortocheatele cărări

ale disperării, hrănindu-ţi cu imagini bolnave

visele de coşmar, sau năzuind spre mai mult,

spre mai bine, fără să bănuieşti cât de aproape

eşti tu de tot ceea ce este dintotdeauna al tău. 

 

VISUL DIN ZORI

 

Nemărginirea să fie cuvântul

ce tainic cuprinde visele noastre

neîmplinite, lăsate fiilor, vie

povară pentru sufletul lor încercat?

 

Tăcerea să fie oare cuvântul

ce magic desprinde visul din zori

ţie lăsat, neştiută comoară

şi taină a sufletului purificat?

 
CE POATE SĂ-NSEMNE?

 

Ce poate să-nsemne pustiul acela

pe care doar lacrimile-l udă fără răgaz,

făcându-l din ce în ce mai arid?

 

Ce poate să-nsemne adâncul acela

pe care te încăpăţânezi să-l atingi,

când toate speranţele au murit?

 

Ce poate să-nsemne tristeţea aceea

pe care o porţi cu tine în noaptea

care crezi că nu se mai sfârşeşte?

 

Ce poate să-nsemne liniştea aceea

pe care o trăieşti dintr-odată

fără nume, fără formă, fără tine?...

 

PENTRU A SE ÎNTOARCE

 

Picături de apă

nu mai contenesc

să cadă din norii

iviţi de niciunde:

se grăbesc să moară,

pentru a se întoarce

acasă...

 

CLIPA ACEEA

 

Câteva cuvinte, ţi-ai spus,

doar câteva cuvinte, şi ai creat

o întreagă istorie, al cărei prezent

este deja ieri, aşa cum mâine

va fi doar trecutul aceluia

ce-l va lăsa în urmă, pierdut

pentru totdeauna...

 

Doar un cuvânt, îţi spui,

doar un cuvânt, şi te-apropii

în drumul tău de nebănuitul pas

spre necunoscut, fără să te sperii

de gândul acela care eşti şi nu eşti

tu, de clipa aceea în care poţi să fii

şi eşti...

 

DIN VIAŢA...

 

Din viaţa ce părea cândva eternă,

Răsfrântă-n chipurile-i luminoase,

Rămas-au ieri doar steagurile-n bernă:

Pasărea vieţii lor spre alte lumi zburase...

 

Malaezia, decembrie 2004  

 

IMN LIBERTĂŢII

 

I

Doamne, nu-mi lua povara încă,

Al frământării minţii chin.

Mă zbat înlănţuit de stâncă,

Silit să-ndur un crunt destin

 

Sunt osândit în veşnicie

Plătind păcatul făptuit-

Secret păzit cu străşnicie,

Când lumii l-am destăinuit,

 

Credeam că sunt învingătorul,

Ursit să schimb fixate legi

Şi pentru om ocrotitorul

Eu, Prometheu, zeu peste regi

 

Şi cum pe vremuri neofitul

Voind să-şi dovedească arta

A încercat, nefericitul,

Pecetluindu-şi astfel soarta,

 

La fel, eu, încercându-mi forţa

Nebănuind deloc urmarea

Încrezător adus-am torţa

Aprinsă, săvârşind eroarea

 

Şi-am semănat nenorocirea

În lumea fără de credinţă

Ce-a transformat descoperirea

Într-o amară biruinţă.

 

 

II

De multe veacuri, carne vie

E pieptul meu însângerat,

Sortit în preajma lui să fie

Doar vulturul înfometat…

 

Pe-a suferinţei strună vântul,

Prietenu-mi nedespărţit,

Îmi însoţeşte darnic cântul,

Un geamăt surd, înăbuşit.

 

Din când în când un glas şopteşte

Marcând o trecere în timp-

Nu ştiu de mintea m-amăgeşte

Sau vocea vine din Olimp:

 

„Prin miliarde de iluzii

Hrănindu-ţi lumea ta de vis,

Dorinţa a născut confuzii

Te-a alungat din Paradis

 

Şi dominat de neputinţă

În lumea veşnic schimbătoare,

Te-a îndreptat spre suferinţă,

Ştiuta punte salvatoare”

 

 

III

Privesc neputincios cum viaţa

Se naşte, creşte şi dispare

Cum Timpul, primenindu-şi faţa

Dă aparenţa de mişcare

 

Se-ncep şi se sfârşesc războaie

Ce-aduc belşug sau sărăcie,

Văd lacrimi ce-nsoţesc convoaie

De sclavi mânaţi înspre robie,

 

Nefericirea vine-n valuri

Şi-n treacăt ea ne părăseşte

Cum marea ce izbeşte-n maluri

O clipă doar se regăseşte

 

Şi zbaterea-i necontenită

Pe care o privesc tăcut

Cu-o dragoste neţărmurită,

Îmi aminteşte de trecut...

 

 

IV

Aş vrea să ştiu, mă-ntreb, şi cine

Mai poate-acum să mă ajute ?

Cetăţile-s demult ruine

Şi faptele - nemaiştiute,

 

Ce-au luminat cândva Pământul

Demult când, coborând în lume,

Un zeu călcat-a jurământul

Pierzându-şi bunul său renume.

 

Legenda însă povesteşte

Prin cel ce-o spune mai departe

De-un Prometeu ce izbuteşte

Să ardă ceea ce-i desparte

 

Pe fiii Geei, zei s-ajungă,

Vreodat' dând proba iscusinţii,

Când reuşi-vor să străpungă

Al ignoranţei zid, al minţii...

 

 

V

Dar pân-atunci, prevăzătorul-

Fiu lui Iapét şi al Clymenei,-

Voind a fi premergătorul

Plămăditor al pământenei

 

Ascunse firi ce-n om, tăcută,

Aşteaptă să o modeleze

Divinul foc şi, renăscută,

Prin el să se înnobileze,

 

A vrut să-i crească mult puterea

Şi, ajutat doar de Minerva,

Ce-l proteja, ştiindu-i vrerea,

Necum să-i potolească verva,

 

Prin gând, pe om să îl îndrume

Să poată să-şi perfecţioneze

Inteligenţa dată-n lume

Şi tot prin gând să îl vegheze

 

Gând telepatic să-i transmită

Şi învăţându-l să primească

Oricând ideea potrivită

În încercarea-i omenească

 

De a pătrunde înţelesul

Din nepătrunsele mistere

Ce împânzesc tot universul

Cu-nşelătoarele himere...

 

 

VI

Dar oare lumea pregătită

Era, pe-atunci, să se trezească

Făr' a fi dusă în ispită

De slaba-i fire pământească ?

 

Un vis frumos trăieşte veşnic

Chiar de o clipă scânteiază,

Precum o lumânare-n sfeşnic

În jur lumină radiază.

 

Iar dacă totul pârjoleşte

Ne-nţelegând menirea-i sfântă,

Cel ce prin fapta-i îndrăzneşte

Şi negândind, pripit se-avântă

 

În aventura-i nebunească

Să netezească totu'-n cale

Venind ce-i vechi să-nlocuiască,

Chiar de-i primit cu osanale

 

Crezut a fi Înnoitorul,

Pe Zeus, e de milă vrednic!

Fiindcă el, cuceritorul,

De-ar fi umil, retras, cucernic,

 

Ar cuceri nu doar Pământul

Ci universurile toate

Şi de şi-ar stăpâni cuvântul

Din drumul drept nu s-ar abate

 

Când, în tăcerea-i ştiutoare

Şi-n pacea-n sine regăsită,

Ar spune pentru fiecare

O rugăciune-abia şoptită...

 

 

VII

Ce-i nou sub soare? Doar o clipă,

Ce-ntruna se împrospătează

Când sub a vremilor risipă

Iluzia o-nveşmântează.

 

Şi-atunci mai veche-i decât Timpul

De-n ea se-ntâmplă tot ce este:

Demult, când se născu Olimpul

Doar Clipei îi dădu de veste

 

Ca Început să se numească-

Trezind la viaţă-ntreaga lume,

Prin evoluţie să crească,

Să aibă formă, scop şi nume.

 

Iar clipa, chiar de-atunci, să-nsemne

Un infinit, o devenire-

Pe cel neştiutor să-ndemne

Spre prima lui nedumerire.

 

 

VIII

Dar pân'a şti e lungă cale

Şi greu de străbătut hăţişul

Prin toate gândurile tale

Ce-alcătuiesc păienjenişul,

 

Un labirint sau o şaradă

Ce-n tine-i cauţi dezlegarea,

Un râu ce curge în cascadă,

Şi caută-n tăcere marea.

 

Dar dacă vrei să vezi lumina,

Nimic mai simplu, ţi se pare,

Priveşti. Dar cine poartă vina

De n-o zăreşti în depărtare?

 

 

IX

Credeam că-n lumea ce m-aşteaptă

Nu voi trăi dezamăgirea

Asemeni celui ce-şi îndreaptă

Atenţia spre omenirea

 

Şi ea, la rându-i, înşelată

De mintea ce-i lăsată-anume

Să-şi joace-n Piesa nesemnată

Perfidu-i rol, acel s-adune

 

O lume-ntreagă spectatoare,

Prin măiestria-i dovedită

Şi vocea ademenitoare,

Ce, pân'a fi dezamăgită,

 

Avea să creadă în plăcere

Şi-n fanteziile-i trucate,

În speculaţii efemere

Prin mii de gânduri exprimate

 

Şi să ajungă a-nţelege

După-ndelungă neştiinţă

Că trebuie să se dezlege

De propria-i nechibzuinţă

 

Şi să trăiască-n simplitate

Sau în tăcerea negândirii,

Izvorul gândurilor toate,

În Armonia regăsirii.

 

 

X

„Alungă lumea ta de umbre

Şi vino dincolo de gând

Uşor, tăcerea să inunde

Sfiosul suflet, renăscând

 

Şi lasă caierul de gânduri,

Iluzii, să le toarcă timpul

Ducând în lume rânduri, rânduri,

Secrete smulse din Olimpul

 

Creat la rându-i să inspire

Neştiutorului doar teamă

Şi-n disperata rătăcire

Silit să-i dea, în totul, seamă

 

Să-ndure aprige sentinţe,

Şi prin durere să slăbească,

Nemaihrănind prin noi dorinţe,

O vanitate omenească. ”

 

Acelaşi glas, tăcut, rosteşte

Vestind intrarea în netimp,

Când mintea nu-l mai amăgeşte

Şi vocea, nu e din Olimp:

 

„Te-aştept!” şopteşte Fericirea,

Fermecătoare, surâzând:

„Păşeşte în nemărginirea

Cea neatinsă de vreun gând!”

 

 

XI

Purtat spre clipa ce-nfioară

Prin nesfârşitul ce-l ascunde

Şi navigând - a câta oară? -

Pe nemişcatele lui unde,

 

El este-acum, învingătorul,

Necunoscutul Prometeu,

Cel pe deplin cunoscătorul

Titanului, vestitul zeu.

 

- Înlănţuirea, suferinţa -

Nu le mai văd. O, Doamne, iartă

De-atâtea veacuri necredinţa

De tine stând să mă despartă…

 

Constrâns să-l port inel, pe deget,

Carpatul prins în fier, vrăjit,

A dispărut şi, fără preget,

Supus doar Ţie, regăsit

 

Sunt liber cum am fost tot timpul

Şi nu ştiam, ducând povara

Iluziei că doar Olimpul

E-n drept să judece-n afara

 

Lumescului neştiutor.

Purtând în suflet îndoiala

Eu, temerarul luptător,

Nemaicrezând în învoiala

 

Cu omenirea suferindă,

Cea de tradiţii păstrătoare,

Făr' a-ndrăzni să se desprindă,

Să-şi fie eliberatoare,

 

Voiam prin orice sacrificiu

Să o ajut să-ntrezărească

Nebănuitul edificiu,

Ascunsul Eu, să-l regăsească...

 

 

XII

Mă avântam în cutezanţă

Spre propria-mi descătuşare

Când, răzvrătit, fără speranţă

De-a căpăta, cândva, iertare

 

M-am aruncat în aventura

Cea mai temută dintre toate

Şi nemaiîmbrăcând armura,

Cu pieptul gol, spre libertate,

 

Am îndrăznit să fiu proscrisul

Şi, sfâşiind vălul uitării,

M-am prăbuşit din paradisul

Indiferenţei, renunţării...

 

Eliberându-mă de teamă

Am hotărât să-nfrunt ursita,

Nebănuind că ea mă cheamă,

Imaginându-mi reuşita

 

Dar nu şi cine e învinsul

În lupta înfricoşătoare

Ce m-aştepta în necuprinsul

Acelei Clipe, necesare,

 

A înfruntării decisive,

Dintotdeauna aşteptate,

Înscrisă-n sfintele arhive

De adevăruri revelate.

 

Nemaisimţind decât Iubirea

Ce-n Mila Ta nelimitată,

O revărsai în omenirea

De suferinţe încercată,

 

M-am dezlegat de legământul

Cu Mintea ce gândeam că poate,

Doar ea, dicta deznodământul

În urma multelor păcate

 

Ce săvârşisem, condamnatul

Supus la veacuri de tortură...

O, iartă-mi, Tată, doar păcatul

Făcut de mintea imatură

 

Ce mă oprea s-ajung la Tine!

Mă iartă de-am greşit cu gândul

Când faptele ce-au vrut s-aline -

Cuvântul Tău necunoscându-l -

 

Mi le-am atribuit doar mie

Şi-n cea mai pură ignoranţă

Olimpul l-am crezut să fie

Doar el, teribila instanţă,

 

Judecătorul implacabil,

Supus doar sieşi, preamăritul,

Un adevăr nedemonstrabil,

O axiomă-n nesfârşitul

 

Ce farmecă şi azi actorul

Când joacă-n rolul răzvrătirii

Uitând că însuşi Autorul

L-a-ncredinţat Desăvârşirii.

 

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.