top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Comentarii arrow Grigore Cugler şi apukanismul de Monica Cândea, nr. 11-12 (66-67), noiembrie-decembrie 2008
Grigore Cugler şi apukanismul de Monica Cândea, nr. 11-12 (66-67), noiembrie-decembrie 2008 Print
Dec 16, 2008 at 09:00 PM

Monica CÂNDEA

GRIGORE CUGLER ŞI APUKANISMUL

         Grigore Cugler s-a născut la Roznov, lângă Piatra Neamţ, la 7 aprilie 1907, la fel ca Urmuz, în familia unui medic, Grigore Cugler, frate al poetesei junimiste Matilda Cugler, devenită, prin căsătorie, Poni. Va urma liceul militar de la Mănăstirea Dealu şi apoi Facultatea de Drept (altă coincidenţă cu Urmuz!), pe care o va absolvi în 1925. A urmat, de asemenea cursurile Conservatorului din Bucureşti, prezentându-se chiar la concursul „George Enescu”, unde a fost premiat cu o menţiune onorifică. În 1933 cântă la Stockholm, fiind remarcat de ziarele suedeze. Din ianuarie 1932 se află în Suedia în calitate de secretar de legaţie III, ca diplomat al statului român. În 1936 se întoarce la Bucureşti şi se căsătoreşte cu suedeza Ulla Gerda Lizinca Matilda Dyrsse. Între 1939 şi 1940 funcţionează la ambasada română de la Berna, iar din 1940 este trimis la Berlin, urmând ca în 1942 să plece la Bratislava, iar în 1943 la Copenhaga. În stagiunea din 1946, întors în ţară, va cânta în Orchestra Teatrului Naţional, iar în 1947, fiind trimis din nou în misiune diplomatică la Oslo, în ciuda schimbării regimului politic, pe care nu o agreează. După instaurarea la conducere a Anei Pauker, la 12 decembrie 1947, Grigore Cugler  trimite în ţară o scrisoare prin care îşi cere demisia din structurile guvernamentale, alegând calea exilului. Se hotărăşte să plece departe de ţară şi de urmăririle KGB-ului, îndreptându-se spre Lima, în Peru, unde va funcţiona ca agent de asigurări. În paralel va activa şi ca violonist în Orchestra Simfonică Nacionat. Se stinge din viaţă la Lima, la 30 septembrie 1970.
 
          Preocupările literare nu sunt ceva nou în familia Cugler, având în vedere creaţia poetică a mătuşii sale dinspre tată, Matilda Cugler-Poni, dar şi activitatea scriitoricească a bunicului dinspre mamă, N. Ţincu, omul caragialian, autor al volmului Rime vesele. Este de asemenea văr cu Petre Comarnescu, cel care va facilita afirmarea sa publicistică în 1934, publicându-i în revista „Vremea” pagini din Apunake. Debutul său absolut avusese loc în 1930, în paginile revistei „Tiparniţa literară”, cu bucata Match nul.2

          Dacă Urmuz îi ceruse lui Arghezi să prefaţeze apariţia Paginilor sale bizare în „Cugetul românesc”, dar acesta nu o făcuse, în cazul lui Grigore Cugler, Petru Comarnescu îşi ia în serios rolul de înainte-mergător, semnând o cronică anticipativă pentru apariţia romanului Apunake, prin care îşi avertizează cititorii despre proza specială pe care aveau să o citească. „Romanul Apunake este o simbolică şi humoristică în care viaţa cea mai banală este îmbrăcată în forme şi costume ce-i trădează mai bine convenţionalismul de bal mascat. Este o lucrare de pură fantezie, în care ghiduşii amintind de Anton Pann se alătură de implicaţii mai triste şi mai adânci, apropiate de humorul englezesc şi care rod sufletul cititorului pe măsură ce simbolismul este descifrat şi redus la esenţă. Alfred Jarry în Franţa şi James Branch Cabell în Statele Unite au creat figuri la fel de comice şi de articulate, unul pe Ubu celălalt pe Jurgen. Literatura noastră mai cunoaşte pe Nastratin, pe Păcală sau pe Pepelea, dar scrisul modern, cultivând arareori comicul şi eşuând întotdeauna când e vorba de umor autentic, nu a creat un tip simbolic care să întrupeze pe omul de fiecare zi, omul tuturor naivităţilor şi ciudăţeniilor vieţii. Grigore Cugler este primul scriitor contemporan de la noi care creează un astfel de tip simbolic, pe Apunake, cu care cititorii „Vremii” vor face cunoştinţă, vor râde şi poate vor lăcrima, gândindu-se cât de futilă şi aiurea este în fond acestă viaţă, pe care o privim îndeobşte cu prea multă seriozitate. [...] A scrie prin aluzii, prin simboluri, a dezvălui şi a lipi măşti noi pentru a le smulge pe cele vechi o dată cu cele noi, iată lucruri destul de subtile şi rafinate  pe care numai culturile mai înaintate le posedă. De aceea este îmbucurător şi deschizător de drumuri noi acest debut într-o literatură care cunoaşte epica de câţiva ani, care nu ştie  încă ce-i humorul ci, datorită lui Caragiale abia ştie ce-i comicul şi care nu utilizează nici scrisori persane, nici fantoşe pirandelliene şi nici tipuri simbolice pentru a spune sub o formă mai subtilă şi mai artistică adevărurile crude şi permanente.”3

        Publicarea propriu-zisă a textului va mai fi însoţită de câteva precizări, printre care putem remarca nevoia încadrării textului în tipare clasice, pentru că este subintitulat „nuvelă fantastică”. În 1934 Editura Vremea publică ediţia princeps a volumului Apunake şi alte fenomene, care va rămâne însă fără ecou în critica vremii. Abia după 1972, când scriitorul face o călătorie la Paris, unde îi întâlneşte pe Ştefan Baciu şi Monica Lovinescu, opera sa literară este repusă în circulaţie prin intermediul unor reviste ale exilului românesc precum: „Revista scriitorilor”, „Fiinţă românească” sau „Destin”.4

Interviul pe care îl dă Monicăi Lovinescu va fi difuzat pe postul de radio Europa liberă şi apoi inclus în volumul publicat în 1992, Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler. „Monica Lovinescu semnalează faptul că Grigore Cugler este un autor devorat de propriul său personaj, fenomen ce se explică prin aceea că, la fel ca în creaţiile folclorice, autorul a rămas oarecum anonim, în timp ce eroul căruia i-a dat naştere a devenit celebru în mediile culturale bucureştene.”5

          La sfârşitul anilor `60, un rol important în popularizarea operei lui Cugler îl are admiratorul său din tinereţe, Ştefan Baciu, care, împreună cu Lucian Boz, va reuşi să strângă toată opera poetică a scriitorului. În 1975, la Madrid, vede lumina tiparului volumul intitulat Vi-l prezint pe Ţeavă, care cuprinde poeziile şi poemele în proză pregătite de autor pentru tipar încă din timpul vieţii.

           Deşi este preocupat de artă şi călătoreşte intens în Europa anilor avangardişti, se pare că Grigore Cugler nu intră în contact direct cu acest fenomen şi îşi scrie opera în paralel, semn al amprentei definitorii a noului model de existenţă asupra creaţiei artistice. În ciuda acestui fapt (şi pe Urmuz - al cărui continuator sau epigon este socotit - îl cunoaşte abia după ce l-a scris pe Apunake), „Grigore Cugler este un mare novator, un împătimit creator de forme şi discursuri literare, un apologet al polifoniei textului [...] El sfidează cu bună ştiinţă legile şi regulile literalităţii cunoscute, respinge împărţirile rigide între genuri şi specii. [...] Cugler vrea să sugereze, prin extensie, absurditatea actului existenţial şi, în cele din urmă, chiar absurditatea creaţiei. Amalgamarea textelor, dedublarea personajelor, pierderea identităţii acestora prin multiplicare vrea să sugereze tocmai scleroza genurilor, subminarea programatică a tot ceea ce este normă, canon, respect pentru reguli.”7

          După 1989, opera lui Cugler începe să fie din ce în ce mai cunoscută şi în ţară, fiind comentată de critici precum: Mircea Popa, Barbu Brezianu, Mircea Anghelescu, Alexandru Condeescu şi alţii.8 Ca în cazul unor alţi mari scriitori, care generează direcţii literare prinse sintetic în diferite -isme (eminescianism, bacovianism etc.), şi la Cugler se produce un fenomen similar, cu excepţia faptului că numele personajului devine nucleul de recunoaştere: apunakismul.9  Dintre trăsăturile distinctive ale acestui fenomen putem aminti: „comicul structuralist”, „utopia tehnicistă”9 sau „ironia contagioasă”10. 

          Metoda de creaţie a lui Cugler se apropie mult de cea urmuziană. Florin Manolescu o numeşte plastic „pantografie literară”11, înţelegând prin aceasta faptul că scriitorul „copiază, răstoarnă, întoarce şi remodelează totul, obţinând în joacă, un univers copilăresc pe care îl pune la dispoziţia oamenilor mari.”12 Oricât de voit absurde şi ludice ar fi textele lui, în ele, ca la Urmuz, se întrevede un mesaj mai grav, care tinde spre arhetipal. Pot fi reperate atât trimiteri la ideea unei finalităţi melioriste a vieţii cât şi elemente anticipative pentru estetica postmodernistă, precum intertextualitatea sau deconstrucţia. Cugler se dovedeşte un adevărat „maestru al miniaturalului”, inventând, în paralel cu pictopoezia avangardistă, „pictoproza, scopul său fiind acela de a şoca şi de a fi cât mai sugestiv până şi prin aşezarea în pagină a textului, prezenţa versurilor, a jocurilor de cuvinte anulând adesea diferenţele dintre formele de manifestare ale epicului şi liricului.”13

          Relaţionarea cu Urmuz este inevitabilă, unii considerându-l, pe nedrept, un epigon (Dumitru Micu), alţii un continuator şi chiar un devansator al acestuia (Mircea Popa). Lumea lui imaginară scoate la iveală aceeaşi atracţie spre reificare, spre zoomorfisme, spre monstruos, caricatural, grotesc, scabros sau oribil.14

         Dacă personajele lui Urmuz erau aproape în majoritatea cazurilor introduse printre-un portet-destin, căci descrierea era unul dintre  modurile de expunere tradiţionale pe care scriitorul îl exploata cu asiduitate, la Cugler personajul nu beneficiază de un astfel de tratament, devierile sale de la reprezentarea realist-tradiţională fiind sugerate de cele mai multe ori fie prin gestică, fie prin limbaj sau prin anumite detalii vestimentare. Astfel, despre Apunake aflăm că are „ochiul rotund ca o ţintă” şi că aşteaptă momentul nunţii pe o etajeră prinsă în perete - doar atât în primele două capitole ale textului. Aceste aspecte conduc receptarea spre acceaşi morfologie hibridă a personajului, ca la Urmuz. Forma ochiului îl apropie pe Apunake de regnul zoologic, căci peştii au această particularitate fiziologică şi, nu întâmplător, copilul utopic se naşte în proximitatea mării, devenind un monstru semiacvatic, iar moartea colectivă a oamenilor, în frunte cu protagonistul, este revelată tot de apele mării.

        Tendinţa spre reificare a personajului este subliniată prin aşteptarea pe etajera prinsă în perete, căci în mod obişnuit un astfel de spaţiu este destinat obiectelor utile sau decorative, dar poate în egală măsură să fie asociată estradei sau amvonului care slujeşte individului profetic să-şi transmită mesajul superior către neofiţi. Cele două sugestii interpretative nu se exclud, textul funcţionând, tocmai datorită apropierii de suprarealism, după regulile ambiguităţii şi polisemantismului. Mai există un detaliu, lăsat în suspensie de autor, care trimite izbitor la Ismail al lui Urmuz, „Era îmbrăcat într-o cămaşă excentricotată, lungă până la pământ, dedesuptul căreia.” Acest detaliu de portret vestimentar este construit în întregime pe baza jocului de cuvinte. Cuvântul-valiză excentricotată subliniază mai ales caracterul bizar al personajului, decât tipologia vestimentaţiei sale. Sintagma dedesuptul căreia este urmată de un blanc textual, adică de nimicul lexical, care devine, prin absenţa propriu-zisă a semnificantului, semnificat pur. Deci, dedesuptul acestei cămăşi nupţiale, lungi până la pământ, nu se află nimic, căci personajul este şi aici o iluzie, o fantoşă fără interioritate. În consecinţă, Apunake este la rândul lui un antipersonaj.

          Prin asociere cu personajele urmuziene, Apunake va dobândi şi el proprietatea de a se metamorfoza, prin intermediul bătrânului Sport, călăuza sa în căutarea Kemattei, soţia pierdută. El devine mecanomorf, asemeni urmuzianului Stamate, căci, dorind „să se ducă învârtindu-se” (din nou jocul de cuvinte cu sens conotativ este citit la propriu), el va fi metamorfozat într-o fiinţă rotundă: „Sportul îl luă, îl făcu ghem, fixându-i capul între genunchi, îi tăie picioarele, care atârnau ca simple accesorii inutile, ciopli colţurozotăţile umerilor, trecu peste şolduri cu un tăvălug de fontă înroşită în foc, ţinu întregul corp 20 de minute în apă clocotită şi apoi, înmuindu-l în cauciuc topit, comandă: Aspiră profund!” Metamorfozarea lui Apunake este prezentată în termenii unui proces industrial, semnalând pericolul reificării şi dezindividualizării fiinţei, a mecanicizării sale, căci, o dată descoperită formula transfigurării, ea poate fi folosită la nesfârşit.

         Modul în care personajul va reuşi să se deplaseze poate fi relaţionat cu basmul, unde calul îl poate duce pe erou fie ca vântul, fie ca gândul, dar mai ales cu mijloacele moderne de locomoţie aeriană, care apropie fiinţa umană de o stare atribuită în imaginarul tradiţional doar îngerilor, zborul. Sugestia este clar direcţionată spre lumea contemporană autorului, care a descoperit viteza prin invenţiile sale tehnice, scoţând astfel individul de pe traiectoria obişnuită a existenţei gravitaţionale. În ierarhia straturilor de realitate, Grigore Cugler introduce unul nou, Antroposfera, cuvânt creat prin analogie cu ceilalţi termeni ştiinţifici care denumesc învelişurile pământului, definind asfel fiinţa nou creată, izomorfă planetei şi universului, construite după modelul sferic.

          Metamorfozarea personajului în fiinţă rotundă are implicaţii asupra întregii lumi terestre, convertindu-se într-un fel de manie colectivă a rotunjirii, adică a perfecţionării, a ridicării întregii umanităţi la o condiţie superioară, utopică. Aventura personajului este substanţializată din nou la nivelul limbajului, prin jocul enumeraţiilor, care evocă cu insistenţă aceeşi sferă sematică. Laitmotivul este tocmai ideea rotunjirii, a rotundului: „Apunake [...] Gonea, cicloid, rotoform, sferofil, rotoform, cicloid, alerga, globaceu, rotoform, înghiţea distanţe pe care le digera imediat, eliminându-le tot sub formă de distanţă [...] Aerul despicat se aprindea şi cădea consumat la picioarele Destinului care patrona, tragic, bolidica deplasare a lui Apunake, devenit campion antroposferic. [...] Religia devenea rotundă. Sentimentele, logica, ideile, raţionamentele deveniră rotunde. Arborii creşteau în formă de sferă, ierburile în formă de cerc. O ploaie de globuleţe, spulberate de un ciclon albăstrui, acoperi emfatic scoarţa bombată a pământului.”

          Lumea este deci redimensionată după modelul ideal, utopic al sferei / cercului, dar caracterul ludic al întregului discurs cuglerian nu ne lasă să nu asociem această metamorfoză generalizată cu expresia idiomatică a se da rotund. Utopia presupune întotdeauna riscurile ei, iar naşterea fiinţei absolut rotunde, copilul mult visat al lui Apunake şi al Kemattei, va însemna catastrofa, apocalipsul acestei lumi, deodată prea rotunde, prea plină de ea însăşi, ignorându-şi Destinul.

           Metamorfoza mecanomorfică a lui Apunake nu este deloc gratuită în momentul premergător revelaţiei finale, care nu va spune altceva, ironic şi sarcastic, decât că toată această aspiraţie e una mizerabilă, inferioară - căci „pe fruntea lor [a celor morţi în cataclismul naşterii omului nou] se putea citi, scris cu litere fecale: SFÎRŞIT”.

          Alienarea şi descompunerea lumii sunt alte puncte de convergenţă a operei cugleriene cu cea urmuziană. Realizarea la nivel de limbaj îi apropie o dată în plus pe cei doi scriitori aflaţi în proximitatea avangardei. „Proza lui se bazează în egală măsură pe capacităţile fanteziei de a-i  furniza date şi elemente insolite, cât mai ales pe expresivitatea stilistic şi lexicală. Arta sa literară este o artă a limbii, o ştiinţă a surprinderii, a producerii unui discurs paradoxal, bazat pe metafora oximoronică, rezultată din combinarea a două noţiuni în aparenţă incompatibile, producătoare de perplexitate.”15

          La fel ca Urmuz, Cugler profesează absurdul, opera lui având atât meritul de a-şi fi însuşit, aproape spontan, estetica modenistă, dar şi de a contribui la un demers de cunoaştere artistică a lumii.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.