top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Orfeu arrow Poeme de Augustin Botiş, nr. 2(21), februarie 2005
Poeme de Augustin Botiş, nr. 2(21), februarie 2005 Print
Feb 27, 2005 at 10:00 PM

POEME DE AUGUSTIN BOTIŞ

 

Moarte, împrumută-mi coasa…

 

Faţă de piatră încă un pas -

numai tăcere în sufletul tău

fulger înflorit

suspinul morţilor

în mica grădină adiind

lângă floare, lângă cenuşă …

Faţă de trecere  încă un pas –

zodii ciudate fâlfâie din aripi

raze magnetice arzând peste lume

„într-altfel  frumoasă”…

A fost înserare cu ochii imenşi 

a fost chipul de hetairă

a fost umărul tău, lângă umărul ei

a fost singura lumină

menită să ne vadă…

 

Moarte, care ierţi luciditatea mea,

împrumută-mi coasa

mai am trei paşi până la tine… 

Doar cât şi-a mutat umbra

nălucile hâde

surâzând parcă altei vieţi

şi tocmai simţi că ai ceva de spus

un ciripit de pasăre

te-ar atenţiona că e înclinată scrierea

din simpla lume care trece

oricâtă primejdie se ascunde

din partea răului nu va bate vânt bun

aşa că rămâne valul

să vorbească la singular

şi tu să gesticulezi fără rost

făcând ţăndări oglinda de sus până jos;

cum cel care dăruie nu e dăruit

ar trebui şi moartea să moară

sau cel puţin să se uzeze

de blândul cer diafan

al zilei ce stârneşte îmbrăţişări

pentru fantomele ce  se prăbuşesc

din nevoia de a fi  printre cei de afară…

 

Moarte, care ierţi neliniştea mea,

împrumută-mi coasa

mai am doi paşi până la tine

Au şi săpat în adâncul inimii tale

ca într-o cuşcă cu fiară alături

căutând vuietul vântului

şi starea de veghe de lângă clipa

„cea repede”

în lumea marii singurătăţi…

au descoperit un ecou de cer spulberat

şi câţiva cărbuni arzând în aortă…

 

Moarte, care ierţi ura mea,

împrumută-mi coasa

mai am un pas până la tine.

 

Desface-se-vor una câte una faptele tale

zgomotul va continua şi mai brutal printre ziduri

vor găsi în bagaje combinate

pâinea şi conştiinţa pentru lumea de sus

abia atunci fărâmele de aur vor umple

nevinovatul timp albastru luminându-l.

 

moarte, care înţelegi liniştea mea,

abia  acum sunt lângă tine. 

 

Cobori în empiria

în experimentul cu pietricele colorate

cu nasturii de catifea printre scânteieri

şi petarde răscolite îndoitura

gestului dublu până în golul hohotitor…

 

Cobori în empiria şi gândul

te întreabă încet: mai poţi?

tu faci încă un pas, taci preţ de o aşteptare

scurtă şi răspunzi - da.

 

Nu te-au întâmpinat faptele retrase

printre lucrurile ce le-ai întâlnit în cale;

ai început să interoghezi cuvinte

urcând ca pe o scară psihoscopică poate…

 

La un număr de paşi gândul s-a învrednicit

să se ridice credincios experienţei şi drumului

până la a se pierde într-o bizarerie

a ordinii cât un câmp de instrucţie…

 

Descoperi cu bucurie cum gândul

găzduieşte visul pe când protocolul exact

al furnicilor impune direct

diferenţele de lumină ale revelaţiei

înainte de naşterea ei

ca pe o îmbrăţişare cu variabile de cenuşă…

 

     Piatră peste piatră, gresie peste gresie

pian subteran plin de gravitaţie

ca pentru o muzică pe care

din tine o alungi;

firicelul de suflet pâlpâie şi

     se întinde sinucigaş până la stele

îl trădează doar ierburile fremătând

nopţile căzute una peste alta

ca frunzele plopului toamna…

negrul de fum al umbrelor lacome

ce se pierd în argintul lunii…

Piatră peste piatră, granit peste granit

nici cât visul în creştet de munte

nici iubire, nici măreţie

o mare nemărginită de sunete

în jurul pământului

şi abia reţinută grimasă

arsura…

 

De sub surâs

poate să te ajungă şi ea

poate să te cheme

pentru ca iarăşi să-ţi schimbi

tăcerea cea de neatins cu gândul.

 

Tu steaua

eu lemnul plutind pe ape

ei apa înfrigurată;

tu statuie de piatră

eu umbră în creştere

ei doliu pentru anii ce vin;

 

Ca un acar

timpul consimte o clipă vederii

să vadă moartea.

 

Numai tu auzi muzica printre golurile

priporului mâncat de ape

un înţeles de aproape îţi cade în mâini

nici vrei, nici ceri altceva decât

să simţi pământul sub picioare

ca dansatorii din ritualurile magice

până şi sclipetul funigeilor

îţi învăluie carnea în timp ce eşti convins 

  te înşală adevărul -

te vezi un copil îngenuncheat

în transparentul adânc al izvorului

când peste tine şi peste locuri

cerul se desfăşoară ca o mare

plină de stele în flăcări…

Unde te duci cu tristeţea

nu poate să-ţi spună vântul

şi nici înţelesul acela pe care îl cauţi

şi în frunza verde şi în frunzele moarte

rostogolite peste pietrele rotunde ale văii…

 

Certificatul de deces nu e poezie

cerul înclinat al toamnei

obeliscul strălucitor din mijlocul târgului

pervertire a visului încă nu e poezie;

 

că el nu mai suportă să audă

cauzele întunecimii din sufletul lor

     că umbra poate pătrunde ca o săgeată

perdeaua de lacrimi  ar putea fi poezie;

fantasma din lupta ta împotriva ta însuţi

şi uneori când câinele se uită la tine

şi ştii că îşi aduce aminte - aceasta e poezie

 

Rozătoarele

 

Au mereu actul de deces în buzunar

se grăbesc ca păstrăvii în susul apei

au un zâmbet mijlociu la vedere

comunică prin canale dosnice

operează pe căi duale

când vine vremea uitării

odihnesc pe acelaşi sfârşit de gest oprit

ei truditorii în ascuns artriticii şi aroganţii

intră în lumea amăgirilor

gândurile le cad sub măşti multiplicate

şi se pierd în vegetaţiile oglinzii…

mergeţi la culcare vite de povară

secunda se rupe neagră

în această stare pe loc când

şi şarpele se face ţărână!

  

Totuşi ceva…

  

      Unul din piticii zilei

(ca cel din „grădina morii”)

a uitat coborând de la tribună

că „războinicii când descalecă

sunt la fel de scunzi”

şi cum se învârtise într-o mulţime de gesturi

şi vorbe goale crede că nu s-a înţeles

că atâta trudă pentru o mică lucrare

e la fel ca hărnicia temnicerului

în a se face ascultat de ocnaşi –

era şi un fel de lumină în jurul acelei întâmplări

doar deasupra rămânea o clipă nemişcată

ca o sămânţă, ca un vertij la fereastra

acestui nord însingurat….

totuşi ceva trebuie să se întâmple

dacă nu aici pe pământ, atunci măcar în cer,

unde şiruri de urme se adună

în jurul gâtului celui ales.

1 febr 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.