top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Varia arrow Revista revistelor de Adela Naghiu, nr. 11-12 (66-67), noiembrie-decembrie 2008
Revista revistelor de Adela Naghiu, nr. 11-12 (66-67), noiembrie-decembrie 2008 Print
Dec 16, 2008 at 10:00 PM

Adela NAGHIU

REVISTA REVISTELOR

         
Ultimul număr al revistei POESIS ne propune o cronică la recenta antologie Ioan Es. Pop, semnată de Dan C. Mihăilescu şi apărută la Editura Corint, în colecţia „Scriitori români”, antologie ce cuprinde texte din toate volumele publicate de poetul maramureşean.

          Autorul cronicii, poetul Viorel Mureşan, sesizează „fixarea unui topos al damnării, unde durata cunoaşte o singură dimensiune: sfârşitul; o geografie infernală («camera 305» a căminului de nefamilişti, «ieudul fără ieşire» sau «casa»), unde comunicarea (poezia) s-ar putea număra printre formele redempţiunii, dacă osânda n-ar fi şi ea «fără ieşire»”.

          Despre Porcec (1996), autorul făcea o neagră profeţie: „va fi o carte legată în propria-mi piele”, definind apoi „scrisul dureros” şi - remarcă Viorel Mureşan - „în acest volum Ioan Es. Pop e un neîntrecut poet al intimităţii sordide.”

          La Ioan Es. Pop nu întâlnim versuri de iubire, observă autorul cronicii, în schimb ura devine laitmotiv, ca formă a urâtului: „personajul său liric urăşte ca un mare nefericit, el este omul găunos, pustiit interior, cum l-a impus în poezia sec. XX  T. S. Eliot”.

          Un eseu interesant pornind de la jurnalul lui Jeni Acterian (Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit) semnează criticul Gheorghe Glodeanu. Destinat iniţial „focului”, jurnalul a apărut prin grija fratelui autoarei, Arşavir Acterian, după dispariţia prematură a diaristei „recunoscută pentru cultura şi inteligenţa sa de excepţie deja de către corifeii generaţiei 30’ care apar, de altfel, ca personaje într-o autoficţiune insolită, situată la proximitatea literaturii”.

          Jurnalul reflectă diferitele vârste spirituale ale autoarei, impresiile ei de lectură, devenind, din jurnalul unei „fiinţe”, jurnalul unor cărţi.

          Simţul critic, rafinamentul expresiei, cultul ideilor absolute şi luciditatea exacerbată o încadrează pe autoare în şcoala „trăiristă” interbelică, iar publicarea jurnalului ei întregeşte panoplia memorialisticii româneşti.

          Un interesant interviu realizat de Adalbert Gyuris îl are ca protagonist pe Mircea Cărtărescu, personalitate marcantă a culturii româneşti şi lider incontestabil al postmodernismului optzecist. Întrebat care e esenţa poeziei, sentiment sau construcţie, acesta răspunde: „Poezia profesională ţine seama de sentimente. Ele sunt motorul, dar deasupra acestui mecanism se ridică un edificiu care este construit… Dacă este ceva de spus, vine, singur şi cu mare uşurinţă…”

 

          Un incitant articol semnează în TRIBUNA (147) Laszlo Alexandru, Noica la a doua tinereţe, autorul găsind „surprinzătoare graba unor personalităţi ale vieţii publice de a distorsiona trecutul, de a-i recupera pe propagandiştii fascismului sau ai comunismului, acum când problema stringentă a societăţii româneşti constă în consolidarea mecanismelor de judecată democratică”.

          Astfel, în cazul unor scriitori ca Octavian Goga, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica s-a „insistat pe valoarea literar - filosofică a operei, cu scopul consolidării patrimoniului cultural românesc şi pe reducerea la tăcere a dezbaterilor oneste”. De o mult mai bună receptare în mediile culturale s-au bucurat „discursurile falsificatoare, mitizatoare” şi aici autorul citează lucrarea lui Sorin Lavric, Noica şi mişcarea legionară, Editura Humanitas, 2007.

          Angajarea politică a filozofului nu este doar un teribilism de „primă tinereţe”, susţine autorul, ci o „direcţie de gândire” şi, ca argumente, citează numeroase paragrafe din articolele lui Noica publicate în ziarul „Buna Vestire”. Credibil i se pare autorului modul în care Adrian Marino explicitează motivul neasumării penitente a „greşelilor tinereţii” de către Noica: „Atitudinea faţă de istorie a lui Noica constituie dovada supremă a unui irealism şi iluzionism integral, dar şi a unui amoralism. Împreună cu întreaga sa generaţie, cu Nae Ionescu în frunte, Noica n-a crezut niciodată în democraţia de tip occidental”.

          În  Geo Dumitrescu - poetica demistificării criticul Petru Poantă aduce în prim - plan profilul unui poet ce „marchează un moment de tranziţie între sfârşitul epocii moderne şi începutul postmodernismului” (Nicolae Manolescu).

          Autorul Libertăţii de a trage cu puşca (1946) are o „vocaţie contestatară, demistificatoare, dar nu destructivă. Cu cinism compromite marile locuri comune ale poeziei «frumoase», dovedindu-le convenţionalismul. O ironie rece subminează metaforele, spaţiul poemului fiind invadat de comparaţii derizorii. Versificaţia înseşi, ca tehnică exterioară, este contrafăcută: stângăcii voite de ritm, rime sarbede, sfidarea oricărei armonii”.

          Dar, explică în continuare Petru Poantă: „Ironia denigratoare se dovedeşte în cele din urmă fecundă. Ea sfârşeşte prin a revitaliza lirismul. Bagatelizarea, până la diformitate a figurilor limbajului sau neutralitatea instanţei vorbitoare nu reprezintă altceva decât semnul deformat al unei sensibilităţi ultragiate”. Iar poezia lui Geo Dumitrescu, „exhibată sau, dimpotrivă, extrem de discretă, caustică sau sentimentală, gravă sau ludică” rămâne un reper al liricii româneşti.

          Un amplu interviu, semnat de Ioan Pavel Azap, e consacrat poetului Ion Mureşan care defineşte „starea” poetică drept o revelaţie uneori întâmplătoare, alteori căutată, dar graţie căreia viaţa poetului se umple  de sens: „Poetul se sinucide singur, căci starea e insuportabilă. Dar dacă ai fost străfulgerat de un gând poetic, o notaţie măcar, e ca şi cum ai fi făcut rugăciunea şi poţi să vorbeşti, în numele acelui gând, ziua întreagă ca o instanţă importantă…”.

 

          Deosebit de interesant se dovedeşte noul număr al revistei ORIGINI. ROMANIAN ROOTS (nr. 6-7-8/2008), număr dedicat lui Mircea Eliade. Despre titlu, Eliade după Eliade, se pronunţă numeroşi exegeţi din ţară şi străinătate, radiografiind opera marelui scriitor din puncte de vedere diferite şi complementare. Dintre semnatari îi putem aminti pe: Claude-Henri Roquet, Claudio Mutti, Wendy O’Flaherty, Robert Ellwood, Roberto Scagno, Douglass Allen, Mac Linscott Ricketts, Antonio Barbosa da Silva, Cornel Ungureanu,  Gabriel Stănescu, Mircea Handoca, Mircea Itu, Ion Buduca, Mircea Ghiţulescu, Petru Ursache, Monica Lovinescu, Pavel Chihaia, Liviu Antonesei, Vintilă Horea, Cristina Scarlat, Gheorghe Glodeanu şi alţii.

 

          O amplă dezbatere cu titlul Poeticitate şi liricitate semnează Bogdan Creţu în ultimul număr al revistei PARADIGMA, încercând să identifice modul în care funcţionează conceptul de poeticitate, întrebuinţat de criticul Marin Mincu în recenta sa carte O panoramă critică asupra poeziei româneşti din secolul al XX-lea, faţă de acela de liricitate, folosit tradiţional în critica noastră.

          Încă din Argument autorul precizează: „Marin Mincu nu mai realizează o istorie a poeziei ci a poeticităţii, mutând accentul dinspre liricitate cu toate urmările acestei rocade teoretice”.

          Antonio Patraş subliniază meritul lui Marin Mincu de a fi contribuit la „primenirea limbajului criticii literare în spiritul principalelor direcţii de cercetare occidentale” şi de a fi realizat „o foarte cuprinzătoare antologie de texte cu adevărat reprezentative”.

          Dumitru Chioaru relevă modul în care autorul „Panoramei” sesizează diferenţele între eul empiric şi eul poetic în cadrul diverselor curente din lirica românească: „Dacă modernismul a făcut din eul poetic un construct artificial, o instanţă lucidă dar înstrăinată de realitate, avangardismul l-a subminat, experimentându-l ca pe o instanţă iraţională, iar în postmodernism s-a produs un fel de hibridare a instanţei moderniste şi a celei avangardiste, printr-un demers invers, de reciclare ludică, ironică şi parodică”.

          Expertizând fenomenul liric din perspectiva textualizării poetice, panoramând retrospectiv şi raţionalizând discursul, Marin Mincu „acoperă un secol de poezie, de la reformatorul Macedonski până la Cristian Popescu, urmărind un meandric proces metamorfic şi mutând accentul pe elaborarea textuală” - susţine Adrian Dinu Rachieru. Constantin Pricop e de părere că „meritul important nu vine din partea teoretică textualistă, ci dintr-o altă coerenţă, anume aceea a viziunii sale asupra poeziei române”.
 

          CULTURA  (43) dezbate la rubrica Revista revistelor un subiect ce a stârnit numeroase controverse în presa culturală recentă: deconstrucţia unor mituri precum Eminescu sau G. Călinescu. Polemica are la bază scepticismul radical al lui Eugen Negrici în Iluziile literaturii române, criticului găsindu-i-se şi precursori proeminenţi precum Mircea Martin în George Călinescu şi complexele literaturii române.

          Autorul articolului, C. Stănescu, e de părere că acestei din urmă cărţi i se atribuie şi obiective pe care autorul ei nu le-a urmărit şi că însuşi Călinescu e cel care demitizează întâi cel puţin două din trăsăturile mitului Eminescu, ştergând „romantismul clorotic şi imaginea serafică moştenită de la Maiorescu” şi punând în discuţie enciclopedismul şi erudiţia copleşitoare, prezentându-l doar un „om al timpului său”.

          În continuare sunt trecute în revistă şi alte tendinţe în receptarea critică actuală a lui Eminescu: „Alte piste de lectură, de reinterpretare lansate de Ilina Gregori sunt acelea care ne dezvăluie în paginile operei lui Eminescu anticipări ale psihologiei abisale jungiene sau elemente care anticipează hermeneutica modernă, de inspiraţie freudiană a istoriei”.

          Oricare ar fi concluziile criticilor, C. Stănescu e de părere că „important rămâne faptul că Eminescu şi Călinescu sunt «revizitaţi», chiar dacă din unele inexactităţi, exagerări sau omisiuni s-ar putea deduce că «revizitarea» nu-i totuna cu recitirea.”

         

          CAIETELE SILVANE (45) ne propun studiul Receptarea lui Dostoievski în critica şi istoria literară românească semnat de Maria Ţicală. Autoarea porneşte de la lucrarea criticului german Hans Robert Jauss, Experienţă estetică şi hermeneutică literară, în care identifică o posibilă receptare a prozatorului rus pe trei niveluri: a creatorului, la nivel poetic (poiesis), a evaluatorului, la nivel estetic (esthesis) şi a cititorului, fie profesionist (istoricul şi criticul literar), fie creator de literatură (katharsis).

          Autoarea face în continuare un istoric al receptării operei dostoievskiene, marele prozator începând să se impună la noi abia din perioada interbelică.

          Sunt analizate apoi lucrările critice apărute la noi pe parcursul câtorva decenii: Dostoievski - tragedia subteranei de Ion Ianoşi, Tânărul Dostoievski de Valeriu Cristea, Dostoievski de Liviu Petrescu, ultima parte a articolului fiind rezervată influenţelor asupra scriitorilor români.

 

          DACIA LITERARĂ îi dedică ultimul număr, (80), poetului Cezar Ivănescu, trecut în nefiinţă în primăvara acestui an. Intitulat sugestiv Arca lui Cezar Ivănescu, sumarul revistei cuprinde un grupaj In memoriam, fragmente din interviurile luate marelui poet de Constantin Coroiu, Nicolae Coande şi Călin Ciubotari, fragmente dintr-un Curs general de poezie de Cezar Ivănescu precum şi o serie de evocări şi interpretări critice.

          Pentru Alexandru Zub, Cezar Ivănescu rămâne „un spirit nonconformist care voia să-şi ducă viaţa într-o continuă revoltă, pe tărâm social, existenţial, metafizic”. Basarab Nicolescu rememorează momentul când l-a cunoscut pe poet, la Paris, în urmă cu aproape zece ani şi când a descoperit „o fiinţă în conformitate cu imaginea sa de mare poet, dar şi un om cu o profundă cunoaştere filosofică”.

          În Trubadurul transmodern Th. Codreanu se axează mai mult asupra profilului artistic al poetului, găsind inspirate consideraţiile lui Ion Papuc: „Cezar Ivănescu a fost, în felul său, un poet fără egal al morţii, subiect aproape exclusiv al cărţilor sale, în poeziile de început cu uimitoare maturitate, mai apoi muzicalizându-şi tema”. 

          Adrian Alui Gheorghe îi completează memorabil portretul: „Dacă Dumnezeu ar scrie poezie în limba română, în momentele sale cele mai inspirate ar scrie precum Cezar Ivănescu”.


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.