top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Portret arrow Cristina Scarlat în dialog cu Nicolae Brânduş, nr. 1(20), ianuarie 2005
Cristina Scarlat în dialog cu Nicolae Brânduş, nr. 1(20), ianuarie 2005 Print
Ian 23, 2005 at 10:00 PM

Cristina SCARLAT

 

MIRCEA ELIADE PE SCENELE LUMII

interviu cu compozitorul NICOLAE BRÂNDUŞ

 

             Scurt istoric

             În 1959, Mircea Eliade termina redactarea nuvelei La ţigănci, considerată de Sorin Alexandrescu a fi „capodopera scriitorului şi una din cele mai bune din literatura română” (Dialectica fantasticului - prefaţa la volumul: Mircea Eliade, La ţigănci şi alte povestiri, E.P.L., 1969, p. XXVII-L).

             În 1986, pornind de la acest text, compozitorul Nicolae Brânduş prezintă cu succes opera Arşiţa în studiourile Radioteleviziunii (considerată de critica de specialitate evenimentul stagiunii; s-a cântat şi la Bremen, R.F.G.).

             În acelaşi an, compozitorul Fred Popovici va fi inspirat de acelaşi text literar, opera fiind prezentată cu succes.

             În 1993, piesa La ţigănci, pusă în scenă de regizorul Alexander Hausvater la Teatrul Odeon din Bucureşti îşi va începe lunga carieră ce continuă cu succes şi astăzi.

             În 1996, filmul Eu sunt Adam!, în regia lui Dan Pizza, inspirat din nuvelele La ţigănci, Pe strada Mântuleasa, Uniforme de general va apărea, după îndelungi tergiversări, pe marile ecrane.

             În 1997 are loc premiera piesei Cazul Gavrilescu, pe scena Teatrului Nottara în regia lui Gelu Colceag, piesă care are la bază acelaşi text. Şi, probabil, povestea nu se termină aici.

 

             Cristina Scarlat: Domnule Brânduş, ce credeţi că a stat la baza tuturor acestor transpuneri? Doar… atmosfera fantastică a textului?

             Nicolae Brânduş: Răspunsul l-aţi dat singură: „atmosfera fantastică a textului”. Valoarea literară a acestuia şi… multe altele, depinde de lector.

             C.S.: Cum de v-aţi oprit asupra textului La ţigănci şi nu, de exemplu, asupra Domnişoarei Christina, care, şi el, face carieră pe scenele lumii, ca operă lirică, în partituri semnate de compozitori precum Şerban Nichifor (1986) sau Luis de Pablo (Spania - 2001), ca teatru radiofonic sau film de televiziune (1992, regia Viorel Sergovici)? Ce anume v-a motivat demersul componistic?

             N.B.: SUNETUL inclus în această povestire, Prezent în fiecare fragment de text, Incifrat şi gata a-şi găsi drumul spre conştiinţa muzicală. 

             C.S.: Şapte - cifră cu conotaţii simbolice (nu numai în textele lui Eliade). Şapte - numărul anilor pe care i-aţi „dedicat” operei Arşiţa, de la lectura textului, corespondenţa cu Eliade, care v-a dat acordul pentru un astfel de demers, finisarea partiturii, prezentarea operei. De ce a durat atât de mult?

             N.B.: Descifrarea acestui drum (demers componistic, de fapt) presupune timp îndelungat de reflecţie şi opţiune creatoare. Decantare care -după părerea mea - nu se face cu una, cu două. Procesul creaţiei este diferit de la unul la altul dintre cei puşi să „traducă” un text literar în orice altceva. De ce mi-au trebuit şapte ani? În primul rând amploarea proiectului componistic, efortul de structurare a materialului ideatic, soluţia muzicală şi spectaculară, toate şi încă multe pe deasupra. În loc de şapte ani ar fi putut fi de 7x7 - nu asta contează, ci punctul pus la urmă. 

             C.S.: La ţigănci constituie, mai degrabă, „materia primă” a unui film, mai puţin a unei opere lirice sau piesă de teatru al căror „limbaj de prezentare” (în direct), având în vedere calităţile fantastice ale textului (ca gen literar) ar pune în dificultate problema cuprinderii, sugerării „totului” (atmosfera fantastică, glisarea spaţio-temporală etc.) într-o reprezentare „pe viu” (limbajul cinematografic fiind, din acest punct de vedere, mai… avantajat). Lucru ce nu v-a oprit demersul de a transpune în limbaj muzical un text literar dificil. Ce anume v-a provocat? Unde anume aţi găsit similitudinile textului lui Eliade cu muzica?

             N.B.: Similitudinile: în însuşi textul povestirii. Filmul şi teatrul (convenţional) şi-ar avea posibilităţile lor - este părerea Dvs. Aşa cum am gândit spectacolul Ţigăncilor este o permanentă dualitate între concret (real, profan) şi sacru (magic, suprareal) care în acelaşi spaţiu spectacular de operă (tradiţională) se adresează unui alt tip de regie, de lectură creatoare a textului şi a muzicii. Sentimentul real de irealitate trebuie creat din tot ceea ce se întâmplă în faţa spectatorului, a i se induce o altă stare de percepţie.  

             C.S.: În studiul publicat în revista „Muzica” (nr. 2/88), Anton Dogaru face o detaliată şi savuroasă prezentare a operei Arşiţa (deşi limbajul lui abundă de termeni muzicali mai puţin accesibili publicului cititor). Spuneţi-ne în ce constau elementele de noutate (modernitate) şi originalitate pe care le propuneţi - în ciuda faptului că Arşiţa este o operă care „se joacă pe scenă, cu orchestra şi dirijorul la locul binecunoscut din fosă”, iar „cadrul în care se petrece opera este (…) muzeal”, cum mărturisiţi. („Muzica”, nr. 2/88, p. 17).

             N.B.: În primul rând, contest titlul Arşiţa, care mi-a fost impus de ideologia comunistă a vremii când, spre a putea înregistra eram obligat (ca şi alţii) la tot felul de compromisuri stupide. Elementele de „modernitate” - hai să fim de acord cu termenul: în proiect şi desfăşurarea spectacolului - a două planuri. O sinteză - pe de altă parte - dintre comportamentul scenic în opera tradiţională şi elemente caracteristice de „teatru instrumental” prin teatralizarea conform personagiilor scenice a unor instrumentişti şi includerea lor directă în spectacol (în ceea ce se „vede” şi se „aude”). „Cadrul” poate fi perceput ca muzeal (conform convenţiilor cunoscute ale spectacolului de operă), încărcătura fiecărei situaţii este, însă, esenţialmente alta. 

             C.S.: În ce constă „forma de scoică” a operei? Are legătură cu simbolistica labirintului, cu valenţele pe care acesta le capătă în accepţia lui Eliade - şi care, putem spune, marchează evoluţia / involuţia lui Gavrilescu în calitate de personaj literar? 

             N.B.: Forma de „scoică” este un principiu componistic prin care întreaga muzică provine din câteva nuclee extinse în spaţiu-timp conform unor principii constructive. Nu insist asupra acestui aspect, care nu se rezolvă în câteva fraze, ci în şapte ani!(!) 

             C.S.: Pe ce criterii v-aţi ales soliştii? 

             N.B.: Pe criterii de capacitate artistică şi calitate vocal-muzicală. 

             C.S.: Cum aţi gândit / re-creat grupul ţigăncilor, element definitoriu în cadrul textului? Cum l-aţi transpus componistic? 

             N.B.: Exact aşa cum îl auziţi şi (mintal) îl vedeţi în spectacol. Element de lectură regizorală: muzica provine tot din „scoică”. 

             C.S.: Ce deosebeşte opera Dvs. de cea a lui Fred Popovici, inspirată de acelaşi text literar? 

             N.B.: TOTUL. Ar putea reieşi şi dintr-o anume dihotomie dintre limbajele flosite (muzicale) şi dintre o lucrare scrisă operativ la comandă (grăbită) şi cele de mai sus citate. Mă abţin de la orice păreri care vi se pot părea părtinitoare. În orice caz, dintre toate „reproducerile” Ţigăncilor pe care le citaţi mă consider singurul îndreptăţit (şi nu numai prin acceptul lui M. Eliade) a-i da formă şi sunet.

             C.S.: Opera păstrează / redă cele opt episoade din care este construit textul literar şi care „constituie etape distincte ale aventurii lui Gavrilescu, perfect simetric organizate” (Sorin Alexandrescu, Dialectica fantasticului, idem) sau aţi „operat” o selecţie în text?

             N.B.: Analiza lui Sorin Alexandrescu o găseşte excepţională şi am urmărit-o în tot ceea ce muzica mi-a cerut conform planului componistic. Simetric organizate sunt şi personajele, majoritatea cu dublu rol.
             C.S.: Cum aţi gândit / redat muzical alegoria morţii (trecerea spre moarte), care stă la baza nuvelei?

             N.B.: Toată opera este o „alegorie a morţii”. Nu vă pot „vorbi” decât în termenii rezultatului sonor - cu tehnologie muzicală ce ar depăşi acest cadrul. 

             C.S.: Cum aţi redat relaţia Timp - Memorie, definitorie în destinul profesorului Gavrilescu (şi ca individ, şi ca personaj)? 

             N.B.: Reiese atât din scena primă cu Ţigăncile (Gavrilescu plus trei fete) cât, mai ales, în ultimele secvenţe şi - bineînţeles! - cu revenirea la vechile adrese.

             C.S.: Opere(le) inspirate din proza lui Eliade (şi nu numai) „circulă” cu succes în lume, în festivaluri şi concerte. Paradoxal, în România sunt mai puţin (sau… deloc!) cunoscute. Ca o paranteză: în fonoteca Filarmonicii din Iaşi nu există înregistrări ale operei Dvs. şi a lui Fred Popovici, iar obţinerea unei copii după Domnişoara Christina a compozitorului Şerban Nichifor a constituit o… mică aventură). În condiţiile în care autorii acestor opere fac carieră internaţională (Şerban Nichifor, de exemplu, este menţionat în celebrul The New Grove Dictionary of Music and Musicians (Anglia, 2002, vol. 17, p. 865-866), cu o prezentare a operei menţionate). Cum vă explicaţi? E vorba doar de promovare (prost făcută) sau… dezinteres? 

             N.B.: Dezinteres, risipă culturală, prostie. Ţin minte că pe la începutul anilor 90, la Centrul Cultural Român din Paris s-a difuzat („cu succes”, se zice) Epilogul operei mele. 

             C.S.: Care ar fi următorul text care v-ar provoca la un demers similar Arşiţei? Din partea d-lui Şerban Nichifor, de exemplu, aşteptăm baletul inspirat din nuvela Şarpele, la care se gândeşte din… 1985 şi pentru care are acordul lui Eliade însuşi). Nuvela cunoaşte şi o versiune de film T.V., în regia lui Viorel sergovici. 

             N.B.: Nu ştiu. 

             C.S.: Ultima întrebare pe care prof. Mircea Handoca v-o adresa în 1988, în interviul pe care i l-aţi acordat (publicat în volumul M. Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Editura Humanitas, Bucureşti, 1988): „Când se va transforma Arşiţa în spectacol pe scena Operei Române şi, de ce nu, pe alte scene de prestigiu ale Europei? (…)” primea răspuns din partea Dvs.: „(…) nu vă pot răspunde: când?, unde?” S-a schimbat ceva de atunci? Care este istoria Arşiţei după premiera din România, „mersul” ei prin lume?

             N.B.: Cu prima ocazie. Deocamdată, La ţigănci a intrat în istorie fără a face istorie (La ţigănci şi nu Arşiţa!). Nu mă simt responsabil de asta. 

             C.S.: Cum aţi prezenta / promova opera La ţigănci publicului meloman din România şi din lume? 

             N.B.: Descoperind în România un producător de spectacol muzical suficient de deştept a o include într-o stagiune de teatru muzical. Sunt destul de convins de impactul pe care îl va avea într-o regie de excepţie asupra spectatorilor. 

             C.S.: Vă mulţumesc

Iunie 2004, Iaşi


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.