top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Poezie arrow Poezii de Elena Liliana Popescu, nr. 10 (65), octombrie 2008
Poezii de Elena Liliana Popescu, nr. 10 (65), octombrie 2008 Print
Oct 19, 2008 at 09:00 PM

Elena Liliana Popescu ELENA LILIANA POPESCU

IMN EXISTENŢEI

                  
I

Ne-am întâlnit Odată, pe când întreaga Fire

se concentrase-n Punctul atotcuprinzător -

Atunci noi eram Unul, cuprinşi în neclintire

şi nerostit Cuvântul de viaţă dătător,

 

Fiindcă însuşi Gândul din care să purceadă

poruncă nu primise să poată fi gândit,

Atunci când Ochiul nostru nu trebuia să vadă,

când Lumea nu ţâşnise în Spaţiul neivit.

 

Pe vremea-aceea Spaţiul se contopea cu Timpul

în liniştea adâncă din nemanifestat,

Iertarea nu venise, de vreme ce Olimpul

nu se născuse încă, neexistând Păcat.

 

Impulsul de iubire nu hotărâse Clipa,

o alta să-i urmeze, să-nsemne Început.

Deplina armonie îşi măsura risipa,

ştiind să guverneze tărâmul nenăscut.

 

                   II

 

Necunoscând tristeţea şi nici discernământul,

sclav în eternitate, un univers închis

lipsit de întuneric, cu Cerul şi Pământul

formând îngemănate un tainic Paradis,

 

Pe când nu se trezise, în germene, mişcarea

visând în aşteptare la viaţa neştiută

şi prima zi din lume nu zămislise Zarea

ca Soarelui cărare să-i fie aşternută,

 

Atunci, aflat el însuşi în pură contemplare,

stând conţinut în sine, un astru interior

cu raze virtuale, privind cu detaşare

la rolul ce-i revine doar lui în viitor.

 

Ce ar putea să-nsemne, într-un Acum prezente

un infinit în Clipă sau Clipa-veşnicie?

Vom şti oare vreodată? Fragile instrumente,

cuvintele, risipă, nu pot să le descrie...

 

                   III

Dar dincolo de gânduri, starea nedefinită,

doar ea poate să ştie, dintotdeauna, totul.

Izvor de universuri, părând de ea sortită

necontenit să fie şi Jucător şi Jocul,

 

Trecutul să-l cuprindă, un nesfârşit prezent

ce-ascunde viitorul în sine dizolvat,

esenţă conştientă, suport subiacent

din care universul să poată fi creat,

 

Când însuşi Creatorul în marea Lui iubire

va-ncepe să dureze un pământesc regat

şi viaţă să-i insufle, şi-o vagă amintire

în spirit să-i păstreze despre ce-a fost odat’.

 

Atunci când, netrezită, dorinţa de-a se naşte,

sau de dualitate, nu se născuse-n Rai

Când cunoscuse totul, dar făr’ a se cunoaşte,

Impersonalitate, când Tu îl conţineai,

 

Trăind chiar nemurirea, deşi neştiutor,

aflat în armonie, dar încă-n nefiinţă,

când doar necesitatea, nimic întâmplător

nu se ştia să fie acolo cu putinţă,

 

Când era numai Unu, în trei nedesfăcut

pe doi să genereze şi astfel Infinitul,

când primul act al lumii era neînceput –

Pământul să-l creeze, de Ceruri despărţitul,

 

Când nu se conturase voinţa de-a cunoaşte

în neclintita fire, cea neimaginată,

acolo unde nimeni n-avea de ce se naşte,

râvnita fericire părând realizată…

 

                   IV

Cu toate că Destinul, ce pentru fiecare

urma să hotărască momentul-amăgire,

Dorinţei să-i cedeze şi fără amânare

departe să se nască în pământească fire,

 

Era trasat în ceruri, încât să hărăzească

după divine norme şi legi de neatins,

în lumea pregătită ca Viaţa să primească,

sub mii şi mii de forme, pe-ntregul ei cuprins,

 

Un timp şi-un loc fixate şi nicidecum să poată

schimba măcar o filă, din cartea Vieţii scrisă

anume pentru-acela ce-o va citi pe toată,

Făptura-om, umilă, dar altfel neînvinsă,

 

Ce-avea s-adeverească minunea-ntre minuni,

Creaţiei cunună şi vieţii mărturie,

sortit stăpân să fie peste adânci genuni

şi dându-le lumină s-aducă armonie,

 

Să-nveţe să cunoască, prin viaţa lui amară,

atras de suferinţe - urmând să le trăiască,

sperând fără să ştie că trista sa povară,

de griji şi umilinţe, avea să îi trezească

 

Treptat o licărire din Viaţa lui uitată,

în minte o-ntrebare din ce în ce mai clară

şi care să pătrundă fiinţa-om aflată

mereu în frământare, făcându-l să tresară

 

Atunci când va-nţelege ceva din rostul firii

şi-al său în omenire, lăsând deoparte teama

ce îl oprea să ştie secretul devenirii

păstrat în amintire şi dându-şi atunci seama

 

Că nimeni nu e singur de poate, în durere,

să afle ajutorul şi mila să-ntâlnească

întrezărind în sine că firava-i putere

el, necunoscătorul, va şti să o sporească

 

Şi între rău şi bine el va putea discerne,

când Legea va cunoaşte şi Binele va face

atunci când egoismul nu va să mai însemne

nimic şi va renaşte, ieşind din carapace,

 

De veacuri peste veacuri închis prin neştiinţă,

a sa indiferenţă la tot ce-l împresoară,

şi-atunci să înţeleagă cum falsa neputinţă

prin aspră penitenţă ajunge să dispară.

 

                   V

Dar trebuiau să treacă mai multe veacuri încă

în marea pribegie, de gând imaginată,

aflat din ignoranţă în starea ce-l aruncă

în cea mai grea robie, de simţuri dominată.

 

Şi-n vastele iluzii cuprins fără să creadă,

trăind în nefiinţă, a Sinelui uitare,

Fiinţa-om pierdută, ajunsă să decadă

ca numai prin credinţă să afle-n fiecare

 

Făptură diferită, un seamăn sau un frate

în care să cinstească pe Cel ce le animă,

să poată-atunci să vadă că toate sunt create

şi-n haina pământească, ce Forma o exprimă,

 

Adăpostesc un suflet mereu în căutare,

ce e fără de moarte prin har dumnezeiesc -

Şi-atunci să-Ţi mulţumească, primind a Ta iertare

de tot ce îl desparte, dar zorii îi vestesc,

 

De clipa însemnată când va putea să creadă

cu-adevărat în Tine descoperind în el,

Trimisul Tău în lumea ce n-a ştiut să vadă

şi viaţa să-Ţi închine, supusul Tău fidel

 

Din eul ce-oglindeşte a Ta desăvârşire,

în sine tăinuită şi-n care-i încrustată

Iubirea ce răsare şi dăinuie în Fire,

din Inimă ivită şi-n inimi revărsată -

 

Pe care-a căutat-o, de când se ştie, omul

privind, fără să vadă, în tot ce-l înconjoară

acel etern în toate, ce îl conţine-atomul,

a viului dovadă şi singura comoară

 

Ce-l însoţise tainic şi îi păstrase viaţa,

doar ea neschimbătoare în tot ce-i schimbător,

fiind mosorul veşnic ce-şi desfăşoară aţa

şi-n lumea muritoare, doar El nemuritor.

 

                   VI

 

Doar El măsoară timpul de când călătoria

Fiinţei-om eterne fusese poruncită

şi până-n clipa-n care ştiu că datoria

constând în a discerne, atât de mult dorită,

 

Ţinea doar de orgoliu, o falsă calitate

a lumii-nşelătoare ce pân-atunci păruse,

în mintea sa confuză, doar ea realitate

mereu în transformare, pe care-o cunoscuse…

aflat din ignoranţă în starea ce-l aruncă

în cea mai grea robie, de simţuri dominată.

 

Şi-n vastele iluzii cuprins fără să creadă,

trăind în nefiinţă, a Sinelui uitare,

Fiinţa-om pierdută, ajunsă să decadă

ca numai prin credinţă să afle-n fiecare

 

Făptură diferită, un seamăn sau un frate

în care să cinstească pe Cel ce le animă,

să poată-atunci să vadă că toate sunt create

şi-n haina pământească, ce Forma o exprimă,

 

Adăpostesc un suflet mereu în căutare,

ce e fără de moarte prin har dumnezeesc –

Şi-atunci să-Ţi mulţumească, primind a Ta iertare

de tot ce îl desparte, dar zorii îi vestesc,

 

De clipa însemnată când va putea să creadă

cu-adevărat în Tine descoperind în el,

Trimisul Tău în lumea ce n-a ştiut să vadă

şi viaţa să-Ţi închine, supusul Tău fidel

 

Din eul ce-oglindeşte a Ta desăvârşire,

în sine tăinuită şi-n care-i încrustată

Iubirea ce răsare şi dăinuie în Fire,

din Inimă ivită şi-n inimi revărsată –

 

Pe care-a căutat-o, de când se ştie, omul

privind, fără să vadă, în tot ce-l înconjoară

acel etern în toate, ce îl conţine-atomul,

a viului dovadă şi singura comoară

 

Ce-l însoţise tainic şi îi păstrase viaţa,

doar ea neschimbătoare în tot ce-i schimbător,

fiind mosorul veşnic ce-şi desfăşoară aţa

şi-n lumea muritoare, doar El nemuritor.

 

                    VII

Atunci văzu aievea momentul-despărţire

în care-l stăpânise dorinţa să cunoască

ce-i rău şi ce e bine în aparenta fire,

şi care îl atrase acolo să trăiască

 

Experienţa vieţii, – o, cât de necesară –

ce, pentru-a fi trăită, căzuse-n efemer

când, amăgit de vraja plecării în afară

sau ducerii-n ispită, s-a prăbuşit din Cer

 

Pentru-a-se naşte-n lume, la rândul ei creată

să îl adăpostească exact în clipa-n care

avea de ea nevoie fiinţa-om chemată,

anume să-mplinească Voinţa de schimbare

 

Aceea de-a cunoaşte, din ce în ce mai bine,

iluzia puterii de-a stăpâni neantul,

cruzimea, egoismul, încrederea în sine,

senzaţia plăcerii, nepercepând în altul

 

Decât deosebirea sau vălul ce separă,

mirajul fericirii, ce e tot mai departe,

făcându-l să trăiască, prin viaţa sa precară

în umbra devenirii, doar amăgiri deşarte.

 

De noi şi noi dorinţe împătimit să fie,

a căror împlinire să-nlănţuie mai tare

Fiinţa-om aflată fără ca ea să ştie

spre marea regăsire, în lungă căutare...

 

          VIII

Văzu că amintirea – a tot ce-a fost odată,

pe când trăia Sublimul fără să-L recunoască –

era la fel de vie şi-n el nealterată

îşi împlinea destinul: mereu să-i amintească!

 

Demult, dintotdeauna, din clipa când plecase,

de el nedespărţită şi veşnic răbdătoare,

îi potolise setea, durerea-i alinase,

doar ea îndreptăţită să-i fie-nvăţătoare,

 

Să poată să-l ajute, căzut în neputinţă

atunci când disperarea părea să-l copleşească,

învins de îndoială sau când, cu uşurinţă,

primea în dar iertarea uitând să-Ţi mulţumească,

 

Să-l facă să-nţeleagă, când repetând greşeala,

primea pedeapsă dreaptă, că totul se plăteşte,

şi că, urmând plăcerii, ce este doar momeala,

durerea te aşteaptă şi strâns te prinde-n cleşte.

 

          IX

Îl învăţase multe şi-avea să-l mai înveţe,

luând diverse forme, prin care să-i arate

ce rol deţine-n lumea cu multele ei feţe,

cum poate să transforme imagini separate,

 

Să vadă Unitatea când ştie să privească,

în ele să coboare, cu toată umilinţa,

spre ceea ce le face de-a pururi să trăiască,

să urce la izvoare, să capete credinţa

 

Cea fără de hotare – ce-i va permite, poate,

cândva să regăsească ce n-a pierdut vreodată –,

la care aspirase în clipele lui toate…

şi-atunci să-şi amintească Fiinţa neuitată,

 

Ce-o întâlnise-Odată, pe când întreaga Fire

sta concentrată-n Punctul atotcunoscător,

Atunci când eram Unul, cuprinşi în nemurire

şi împlinit Cuvântul de viaţă ziditor...


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.