top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Blog arrow Comentarii arrow Jurnalul inedit al lui Mircea Handoca (II) de Mircea Eliade, nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004
Jurnalul inedit al lui Mircea Handoca (II) de Mircea Eliade, nr. 7-8(14-15), iulie-august 2004 Print
Aug 29, 2004 at 09:00 PM

Mircea HANDOCA

JURNALUL INEDIT AL LUI MIRCEA ELIADE (II)

Scriitorul 

           Literatura reprezenta – în diferite etape din viaţă esenţialul. Sosit la Paris, în toamna anului 1945, ca să-şi poată câştiga existenţa trudeşte din greu la definitivarea studiilor de istorie a religiilor, filozofia culturii şi orientalistică. Notează tulburat în Jurnal la 20 iulie 1946 că trebuie să se ferească de „ispita literaturii”. Neputând rezista tentaţiei, intenţionează (la 13 februarie 1948) să-şi publice operele literare sub pseudonim. 
           Zeci de însemnări se referă la interesul faţă de beletristică. Îşi pune întrebări, povesteşte proiecte (amănunţite sau numai schiţate) de piese de teatru şi nuvele, ar vrea să ia hotărâri decisive, dar ezită.
           În urma unei îndelungi discuţii cu un specialist în dramaturgia lui Shakespeare notează: „Mă întorc acasă stimulat şi abătut în acelaşi timp. Oare n-am făcut fausse route? Vocaţia mea era literatura. Ar fi fost de datoria mea să introduc structurile creativităţii literare în istoria religiilor” (2 ianuarie 1961).
           Sunt cunoscute opiniile autorului asupra operelor din tinereţe. Ce aflăm din Jurnalul inedit? Lectura Întoarcerii din rai (la 24 iunie 1964) îl dezamăgeşte. Deşi altă dată (înainte şi după) considera romanul admirabil, de data asta i se pare „prost scris” şi îl nemulţumeşte „o anumită vulgaritate autobiografică”.
           În schimb, Iphigenia (recitită în 21 iunie 1970) îl încântă. „Câteva scene excelente. Şi mă surprinde siguranţa cu care se înnoadă acţiunea; eram doar la prima mea încercare dramatică”.
           Jurnalul inedit aduce noi elemente în privinţa altor trei opere interbelice: Domnişoara Christina, Nuntă în cer şi Secretul Doctorului Honigberger. Însemnările despre primele două romane datează din perioada redactării Memoriilor. 26 iulie 1965: „Ar fi trebuit, poate, să insist mai mult asupra sensului secret al Domnişoarei Christina: un <spirit> care încearcă să-şi recupereze condiţia carnală, răstoarnă toate legile Firii. De aici oroarea, spaima, imoralitatea pe care o provoacă orice <apariţie>. Simina, fetiţă de 9-10 ani, se comportă ca o femeie sexualiceşte matură, datorită raporturilor ei <spirituale> cu <spiritul> Domnişoarei Christina. Simina provoacă aceeaşi <oroare> ca şi apariţia fantomei care nu voia să se despartă de pământ”.
           Răsfoind într-o noapte Nunta în cer – e entuziasmat de această carte admirabilă. Judecând-o însă cu ochii criticului literar, îşi dă seama de o deficienţă esenţială: „Maximul de intensitate e atins la sfârşitul primei povestiri, adică pe la mijlocul cărţii. Oricât de dramatică şi de reuşită ar fi – sau ar fi fost – partea a doua nu mai putea egala fervoarea finalului părţii I. Iar pe de altă parte, cartea nu putea fi scrisă decât aşa: începând cu sfârşitul” (8 decembrie 1965).
           După ce încheie discuţia privitoare la roman (în manuscrisul Memoriilor la care lucra în aceea perioadă), autorul notează în Jurnal că îi pare rău că n-a insistat suficient asupra condiţiilor zămislirii Nunţii în cer: nopţile reci de toamnă, sub ploaie, în lagărul de la Miercurea Ciuc, scriind ca în transă: „Nu simţeam frigul decât după două dimineaţa, când mi se termina cafeaua; mă trezeam deodată îngheţat” (10 decembrie 1965).
           Improvizând o prefaţă pentru ediţia engleză a nuvelei Secretul Doctorului Honiberger face câteva consideraţii asupra propriilor sale opere, propunându-şi să reia şi să dezvolte aceste idei mai târziu: „Primele <mărturisiri> în legătură cu sensul prozelor mele fantastice şi solidaritatea acestei creaţii literare cu studiile mele istorico-religioase. Spun un lucru care trebuia spus de mult: că istoricii religiilor, în loc să caute modelele în antropologie, sociologie sau psihologie, ar fi fost mult mai norocoşi dacă ar fi urmărit experienţele literare şi teoriile de critică literară din ultimii 25 de ani” (3 mai 1970). Unele însemnări din Jurnalul inedit vor fi preluate, aproape întocmai, în Memorii. De pildă referirile la romanul Gaudeamus din 7 noiembrie 1960 şi 20 martie 1961 vor apărea, cu mici modificări, în finalul celui de-al şaptelea capitol al Memoriilor. Autorul descrie, cu lux de amănunte, cerneala diluată cu care şi-a scris textul: „Ultimele capitole erau pe jumătate ilizibile chiar din iarna 1928, când le scrisesem. Dar, ştiam de ce: le scrisesem cu un fel de apă colorată.”
           Alta este nostimada. Manuscrisul, aflat în arhiva mea, poate fi descifrat cu uşurinţă. L-am editat, de altfel, pentru prima oară în 1989 la Editura Minerva. Dar şi azi, când scriu rândurile de faţă, în aprilie 2003, nu am găsit nici un cuvânt şters. Să fi survenit între timp un miracol – sau a avut loc vreun procedeu magic?
           Studentul Mircea Gh. Eliade plănuise să-şi publice într-un volum articolele critice şi polemice apărute în Cuvântul. Intitulase această carte Walkirii în bibliotecă. „Credeam că exprimă perfect ce simţeam eu atunci, prin 1927-1928; că pătrund în cultură, în erudiţie ca un iureş, ca o cavalcadă din Walkiria (a fost singura bucată pe care o putusem memora perfect la pian)” (2 noiembrie 1960).
           Elaborarea beletristicii de după război diferă, datorită variatelor preocupări ale autorului, de la o epocă la alta. Unele nuvele au fost scrise dintr-o suflare, în câteva zile. Definitivarea altora a durat mai bine de un deceniu. Uneori însemnările din textul tipărit al Jurnalului dezvăluie doar parţial tainele. În această privinţă putem ilustra comentariile pe marginea nuvelei Podul. Transcriu din Jurnalul inedit: „Vreau să las frâu liber imaginaţiei […], putând aluneca oricând în grotesc, comic de mahala sau senzaţional. Iau acest risc şi pentru că-mi place, dar şi pentru că nu am încotro. Mă apropii din nou de problema care mă pasionează de atâţia ani: coincidentia oppositorum, de data aceasta pe planul ficţiunii literare, mi-e teamă de un singur lucru: să nu alunec prea mult în <simbolism>. Aş vrea să reiasă altceva: camuflarea misterelor şi, deci, ambivalenţa oricărei <întâmplări>. În acest sens o <întâmplare> aparent banală poate revela un întreg univers de semnificaţii transcendente, iar o <întâmplare> aparent extraordinară, fantastică, poate fi acceptată de cei care o trăiesc ca ceva de la sine înţeles, ceva de care nici nu socotesc că au de ce să se mire” (28 decembrie 1963). Personajele cărora le-a dat viaţă sunt atât de viabile încât, referindu-se la ele, le oferă un „statut” de oameni reali, în carne şi oase, cu o credibilitate mai mare decât a lui însuşi: „Mi-e silă să repet ceea ce Onofrei a explicat cu atâta originalitate şi forţă în trenul care-l ducea la Cernavodă.”
           Ce mai îndelungată „gestaţie” a avut Pe Strada Mântuleasa. Nuvela a fost începută în august 1955, la Täsch, un sătuc de munte din Elveţia. În zece zile scrisese vreo sută de pagini, intenţionând ca la reîntoarcerea la Paris s-o ducă la bun sfârşit. Jurnalul inedit reţine „tentativele” zadarnice de reluare a textului la 27 iulie 1959 şi la 9 mai 1966. În cea de-a doua notaţie „vede” câteva desfăşurări ale subiectului şi două posibilităţi pentru final. Mai interesant mi se pare însa altceva: „Inevitabila tentaţie a humorului, satirei şi parodiei pe care o regăsesc de câte ori pătrund în universul imaginar al unei viitoare nuvele. Câţ va trebui să tai din Pe Strada Mântuleasa ca s-o purific de <humor>”.
           De-abia la 28 octombrie 1967 soseşte „salvarea”. Recitind textul început cu 12 ani în urmă, pentru a desprinde un fragment, spre a-l publica în revista Destin, încântat, fără să-şi dea seama, continuă povestirea „în alt stil”.
           Nuvela fusese întreruptă la sfârşitul capitolului al şaselea, după a doua vizită a doua vizită a lui Fărâmă la Anca Vogel.
           Autorul îşi propune să folosească o altă modalitate: anchetele să se desfăşoare în alt ritm, mai dramatic şi Fărâmă să vorbească mai puţin.
           Privind retrospectiv, în timpul definitivării ultimului capitol, diaristul îşi aminteşte: „Am început-o, ca atâtea alte cărţi, fără să ştiu ce se va întâmpla în capitolul următor. Descopeream acţiunea pe măsură ce scriam. Ştiam doar că voi povesti confruntarea a două mitologii: misterele, melancoliile şi frumuseţile îngropate ale Bucureştiului evocat de Fărâmă şi scepticismul, cruzimea, încrederea acerbă în automatizare, statistici şi tehnologie a celor care-l vor ancheta.”
           La 3 aprilie 1968 corectează captivat şpalturile nuvelei, întrebându-se dacă Guvernul R.S.R.-ist va accepta să pătrundă această carte în ţară. Personajele vor reapare de mai multe ori în gândurile şi însemnările anului 1968. Leana, fata care cântă la cârciuma Floarea Soarelui în Pe Strada Mântuleasa va fi prezentă şi în nuvela În curte la Dionis.
           Deşi nuvela Un om mare e datată 1945 (de autor şi exegeţi), ultima ei formă – cea tipărită pentru prima oară în Luceafărul (1948) – e definitivată în acest an. Succinta însemnare din 19 aprilie 1948 ne-o confirmă: „Am început astă seară corectarea şi transcrierea nuvelei Un om mare. Îngrozitor de prost scrisă. Dar mă încântă întunecatul ei umor.
           Jurnalul inedit ne oferă şi alte amănunte asupra formelor succesive luate de diferite nuvele. Manuscrisul – înainte de a fi încredinţat tiparului – circulă într-un cerc restrâns de prieteni profesionişti. Părerile acestora îl conving uneori pe autor să se conformeze şi să facă unele retuşuri.
           23 iulie 1959: „Recitesc Ghicitor în pietre şi-mi dau seama că Ieruncii aveau dreptate: ultima parte a nuvelei, adică după ce Emanuel întâlneşte pe Adina la bar – se desfăşoară pe alt plan, atmosfera de <mister> dispare dintrodată. Acţiunea şi personajele acestor pagini aparţin unui univers literar care ar putea fi al oricui ale autor, Cezar Petrescu, bunăoară.
           Va trebui să rescriu aşadar ultimele 16 pagini. Dar nu asta mă deprimă, ci, mai ales faptul că m-am putut înşela în asemenea hal. În aprilie, după ce am scris-o, am recitit, am corectat şi am transcris nuvela – şi nu mi-am dat seama de <căderea> ultimei părţi.”   
           Luciditatea cu care-şi priveşte propria operă (în ultimă instanţă!) ne face să fim mai îngăduitori cu acele momente de megalomanie intransigentă, când îşi consideră creaţia genială. Diaristul are mare încredere în Monica Lovinescu şi în Virgil Ierunca, împreună cu care discută şi nuvela Şanţurile. Criticii observă că la un anumit punct nuvela îşi pierde unitatea şi tensiunea. „Ce mă exasperează e faptul că nu-mi dau seama de ce-am putut rata un asemenea <subiect>. Nu pot crede în <secarea izvorului>. Probabil consecinţa faptului că am lăsat să treacă patru ani fără a scrie deloc literatură. Şi încă ceva: dorinţa mea de a rămâne <clasic>, de a nu utiliza nici una din formulele facile, astăzi la modă” (25 iulie 1963).


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.