top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Despre postmodernitate. Daniel Corbu, de Delia Pop, nr. 9-10(88-89) sept-oct 2010
Despre postmodernitate. Daniel Corbu, de Delia Pop, nr. 9-10(88-89) sept-oct 2010 Print
Oct 24, 2010 at 08:00 PM

Delia POP

 

Despre postmodernitate.

 Daniel Corbu

 

          Vechi de o jumătate de secol, destinul postmodern se (pe)trece sub ochii noştri, bulversându-ne fiinţa, clădindu-i şi destrămându-i hotare. Îl însoţesc şi acum discursuri la fel de contradictorii, crescute din sondările şi ingeniozitatea cercetătorilor, produse „la cald” de viziunea şi experienţa proprii, văduvite însă de cuvenita detaşare în timp a celui ce se apleacă asupra fenomenelor de durată.

          Despre actualitatea temei stă mărturie şi cartea intitulată Postmodernism şi postmodernitate în România de azi (Princeps Edit, Iaşi, 2008), al cărei autor, Daniel Corbu, continuă, de altfel, seria cercetărilor personale în domeniu, găzduite în lucrarea de licenţă, în teza de doctorat, precum şi în volumele Generaţia poetică ’80 în cincisprezece portrete critice (Editura Junimea, Iaşi, 2000), Postmodernismul pe înţelesul tuturor (Princeps Edit, Iaşi, 2003), Generaţia poetică ’80 şi rostirea postmodernă (Princeps Edit, Iaşi, 2006).

Experimentând aproape de la început şi pe cont propriu postmodernismul şi postmodernitatea (avem în vedere evoluţia lor pe teren românesc), fostul membru al „Cenaclului de Luni” al Universităţii bucureştene reexaminează, cu fiecare nouă întreprindere, condiţia postmodernă, lărgind aria de investigaţie, schimbând perspectiva, aprofundând aspecte insuficient lămurite de el însuşi ori de confraţi, dar mai ales evidenţiind dimensiunea complexă,  agresiv-seducătoare a acesteia.

Tomul de faţă se constituie într-o culegere de articole (unele apărute în diverse periodice), eseuri, medalioane, ansamblul lor reprezentând un feedback personal (o prelungire – am putea spune – a direcţiilor urmate de asociaţia şi revista pe care le coordonează) la felul în care se face, se pre-face şi se des-face – cu precădere, în spaţiul autohton - postmodernitatea. În economia cărţii, locul central îl ocupă omul, statutul acestuia, după cum autorul însuşi mărturiseşte în eseul cu care se deschide volumul: omul „dezrădăcinat şi trăitor în afara transcendenţei”, omul „copleşit, risipit în cotidian, fără timp de meditaţie şi introspecţie, rămânând unitatea trăitoare a unei pseudorealităţi iluzorii” („Omul recent”, satul planetar şi arta cotidiană, p. 6, 7).

Frenezia consumului, „voluptatea materială”, confundarea calităţii şi a raţiunii de a fi (être, l’être) cu risipa şi bunăstarea (le bien-être) unui anumit segment al societăţii occidentale, democratizarea produsului cultural şi convertirea lui în fast-food, „mediocritatea multilateral dezvoltată”, manipularea gustului estetic sunt câteva din „răotăţile” vremii pe care le surprinde – cu amară luciditate – condeiul scriitorului moldovean.

Pentru Daniel Corbu, lumea postmodernă este „una a confortului, a iluziei întreţinute artificial, a lipsei de metafizică, în care adevărurile absolute nu-şi au locul” (Postmodernism şi postmodernitate, p. 10). O asemenea viziune nu e nicidecum singulară, fuga de idealuri şi de răspunsuri irevocabile constituindu-se într-o caracteristică definitorie a insului contemporan, sesizată şi de alţi teoreticieni ai fenomenului postmodern. „Nu mai e timp de principii superioare, de scopuri ultime, de adevăruri definitive”, observă, la rându-i, Gianni Vattimo, iar Anthony Giddens remarcă în ultimele decenii o accentuată „oboseală de dezvoltare”, împletită cu o neprefăcută încrâncenare a individului de a-şi construi şi de a-şi locui clipa de faţă. Hic et nunc.

Risipirea în cotidian, răscumpărarea prezentului ca strategie a supravieţuirii, destrămarea vechilor ierarhii, reevaluarea instantaneului, a emoţiei, a plăcerii, a banalului devin, prin urmare, modalităţi de-a-trăi-cu-sine, de-a-se-trăi-pe-sine, de-a-fi-împreună. Devin, totodată, răzvrătire împotriva limitei, a dimensiunii cu iz de cenuşă a condiţiei umane.

Sunt – toate acestea – elemente care şi-au pus amprenta implicit asupra creaţiei artistice. Postmodernismul, scrie Daniel Corbu, „îşi arogă dreptul de a arunca în aer elitismul artei şi de a coborî în cotidian, în experienţa umană ordinară” („Omul recent”, satul planetar şi arta cotidiană, p. 8). Scriitorul postmodern este „ludic, ironic, parodic, deconstructivist, carnavalizat, decanonizat, este în opoziţie continuă cu hieratismul modern” şi cultivă „şocul noutăţii” (Literatura postmodernă, p. 27). Postmodernismul e îngăduitor cu arta epidermică şi cu „literatura hormonală, mustind de vulgaritate şi dezmăţ lingvistic” (Artele faţă în faţă cu pornocultismul, p. 29), care – sfidând mai toate hotarele dinainte - îşi lărgesc neliniştitor sfera de influenţă.

Pe teren românesc, Eminescu – în spirit curat postmodern - e tot mai demitizat („numai aşa suntem paneuropeni” – Eminescu, până la capăt, p. 68), în timp ce inflaţia de premii literare desacralizează şi relativizează ideea de talent (Instituţia Premiului în România). Singura care nu primejduieşte ordinea, tradiţia, valorile aşezate, legile de căpătâi ale operei („integritas, consonantia, claritas”) rămâne – în opinia lui Daniel Corbu – Academia, graţie căreia „viitorimea va putea moşteni […] istorii nedegradate” (Postmodernismul şi Academia, p. 20).

Distrugerea miturilor consacrate şi impunerea altora, întemeiate pe „bani, sex & democraţie culturală” (Modelul american şi mediocritatea multilateral dezvoltată, p. 14) periclitează mai toate domeniile. Vedetele de sezon, „legendarii de carton”, analiştii năpădesc mass-media şi predică dezinvolt lecţii de patriotism, de morală, de economie politică. Orice. Sunt forme fără fond, în faţa cărora discursul autorului („Daniel, Daniel, grămadă de fulgere”…) devine caustic: „Ne întrebăm ce ar reprezenta aceşti oameni dacă ar fi desprinşi de averea lor” (Formele fără fond sau dinastia oamenilor care nu reprezintă nimic, p. 107) sau apelează la recuzita folclorică …postmodernă: „Fă-mă, mamă, analist, / Nici prea vesel, nici prea trist, / Să cârtesc şi să exist!” (motto la Cârtitorii sau despre apariţia, binefacerile şi riscurile meseriei de analist politic).

Din fericire - găsim scris în alt articol (Brandul numit Dumnezeu) – nu suntem mai prejos decât alţii. O dovedeşte un top realizat recent de americani, unde „Iisus apare pe locul II la publicitate după fotbalistul Beckham, Shakespeare pe locul III, iar Dumnezeu pe locul IV” (p. 128). No comment.

Pe întreg parcursul volumului, autorul pune în cauză „efectul de om postmodern” (Mircea Maliţa), identificat, printre altele, în reducerea disponibilităţii de a lăsa deoparte cele lumeşti întru cele ale spiritului. Sunt evocaţi – drept pildă - iconarii moldoveni care, pentru a exprima sanctitatea figurilor biblice, se pregăteau prin post şi rugăciune. Scrie Daniel Corbu: „ei deveneau filtrul prin care spiritualitatea, sfinţenia erau transmise chipurilor, şi, de pe pereţii lăcaşurilor sfinte sau de pe icoanele de lemn, retransmise, nouă” (Golgota, p. 66).

Problematizează, deopotrivă, modul cum suntem în stare să ne ducem mai departe valorile. Se-ntoarnă din nou la Eminescu (subiect despre care găsim trei texte în cuprinsul volumului), situându-l, graţie prezenţei în rostirea poetică a limbii materne, alături de Shakespeare, Dante, Goethe, nume care „şi-au arondat limba naţională pe sute de ani” (Detractorii detractorilor lui Eminescu, p. 111). Îi aminteşte şi pe Mihai Ursachi, cel care „a trăit doar pentru poezie, pentru poezia care sfâşie spornic” (Poetul Mihai Ursachi şi ceilalţi – câteva gânduri potrivite la împlinirea a trei ani de la trecerea poetului în eternitate, p. 78), pe Emil Iordache, „omul programelor grele de muncă zilnică şi silnică, profesorul autoritar şi maestrul spiritual al multor tineri” (Unde era Emil Iordache era şi boema ieşeană, p. 83), pe Ioanid Romanescu, cel care a iubit limba română „cu patimă de ibovnic(„Trăiască poezia şi marii visători” – note despre cititori, poeţi şi uitare, p. 51); aminteşte, de asemenea, creatori mai puţin cunoscuţi, dar care au ştiut „să ardă” pentru poezie (Cui îi e frică de George Mărgărit?). Culegerea mai cuprinde câteva pagini  dedicate avangardei şi neoavangardei româneşti, evidenţiind preocupările Asociaţiei Culturale „Feed Back” şi ale revistei de experiment literar cu acelaşi nume din Iaşi.

Condiţia omului de cultură, îndeosebi a scriitorului îl preocupă, îl doare cel mai mult. „Chiar în perioada comunistă – găsim consemnat în ultimul articol al volumului – scriitorul român a continuat să fie un brand, chiar un model naţional. După 1989, el nici nu se mai vede” (Literatura română faţă în faţă cu necititorii ei, p. 130). Finalul păstrează tonul incisiv: „…aţoasă, dramatică, mioritică treabă!” (ibidem, p. 131).

Chiar dacă – pe alocuri – tonul îmbracă haina ironiei („Trăind o prostească încântare de sine însuşi, omul recent a devenit supusul unei mentalităţi a confortului” – Unde ne sunt visătorii – note despre oboseala românească, p. 38) ori dezvoltă arome ce trădează amărăciunea, deznădejdea, hazul de necaz (milioanele de români „fugiţi de sărăcia şi haosul de-acasă” acceptă în străinătate munci adesea umilitoare în agricultură, construcţii, asistenţă socială, „pe o simbrie de nimic, încât eşti tentat să spui că le fac din dragoste” – Comunitatea europeană şi microbii – gânduri răzleţe despre integrarea românilor în statele unite ale Europei, p. 61, 62; „Sărăcia-n cur mă-npunge, / Eu tot fug, dar ea m-ajunge” – Demontarea comunismului, p. 124), sunt mult mai relevante dragostea pentru literatură, solidaritatea faţă de breasla scriitorilor, înţelegerea condiţiei aparte a omului de cultură (cu blestemul boemiei cu tot) în societatea postmodernă, bunul simţ şi o anume dezmierdare a limbii mai vechi, scoase din ascundere graţie unor expresii precum „ni-i dat să credem” (Postmodernismul şi globalizarea forţată), „mi-i dat să ştiu” (Golgota) ş.a. O altă rostire sugestivă identificăm în articolul Detractorii detractorilor lui Eminescu: „pot spune cu mâna pe inimă”. E o construcţie al cărei ecou traversează conţinutul ideatic al întregii cărţi şi care defineşte în măsură semnificativă ceea ce întreprinde omul Daniel Corbu, în multitudinea ipostazelor sale: poetul, teoreticianul, publicistul, iniţiatorul de fapte culturale.   


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.