top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Traduceri arrow Traduceri de Elena Liliana Popescu si Vlad Copil (Angelica Santa Olaya), nr. 9-10(88-89)sept-oct2010
Traduceri de Elena Liliana Popescu si Vlad Copil (Angelica Santa Olaya), nr. 9-10(88-89)sept-oct2010 Print
Oct 25, 2010 at 09:00 PM

Angelica Santa OLAYA

 

CASA MĂTUŞII ROTULIA

(Continuare din numărul anterior)

 

Pe peretele din dreapta un tablou, cu ramă foarte mare, cu un peisaj mexican, încheia decoraţiunile. Juan se aşeză pe pat şi îl examină cu atenţie: un deal, un nopal, doi mangotieri, un râu, exact cum zisese, nimic deosebit. Mama mea are unul foarte asemănător atârnat în sufragerie, se gândi.

Juan se pregăti să se culce, îşi deschise rucsacul, îşi scoase pijamaua, se îmbrăcă cu ea şi îşi dădu seama că îşi uitase ursuleţul de pluş. Sunt aşa de obosit că nu o să am nevoie de el, murmură. Salteaua era moale şi pufoasă, aşternuturile albe îl invitau să sforăie în voie, aşa că se băgă între ele abia simţind un miros uşor de levănţică, mângâietor.

Se acoperi cu păturile şi se ghemui. Cum nu era nimeni căruia să-i spună noapte bună, se întoarse către mască şi cu un glas abia auzit murmură: Noapte bună, şi se făcu ghem în pat. Din spate, cineva îi răspunse: Noapte bună, cu o voce groasă şi afectuoasă asemenea păturii care îl învelea.

Juan simţi cum i se făcu părul măciucă şi, vreme de trei secunde, tot ezită dacă să se întoarcă sau nu, ignorând cele întâmplate, dar curiozitatea i-a fost mai mare decât teama şi, puţin câte puţin, mişcându-şi mai întâi ochii şi apoi capul, privi către peretele din spatele lui.

Masca arăta la fel, dar Juan era sigur că nu e nebun, aşa că zise din nou: Noapte bună, cu o voce joasă şi tremurătoare. Un surâs uşor apăru pe buzele măştii care zise la fel: Noapte bună. Lui Juan nu-i venea să creadă ce-i vedeau ochii! În plus, ar fi putut să jure că masca îl vedea prin orificiile negre aflate de-o parte şi de alta a nasului.

Nu putea să creadă ceea ce  i se întâmpla. Şi-a dat seama că se gândise că urma să meargă într-o casă vrăjită, dar nu şi la ce va face când va începe showul.

Cu trupul chircit de uimire Juan luă în considerare posibilităţile: 1) Să se scoale, să ia masca şi să o scoată din încăpere, dar… dacă l-ar fi muşcat? 2) Să facă pe prostul şi să se acopere cu păturile până peste cap, dar… va putea să doarmă? 3) Să se ridice din pat şi să iasă în fugă pe uşa din stânga înspre camera părinţilor ţipând, dar… ce s-ar alege de reputaţia lui de copil de unsprezece ani căruia nu îi e frică? Şi, 4) Să înceapă să vorbească cu masca care, în realitate, se purtase într-un fel prietenos, dar… despre ce să vorbească?

Îşi dădu seama că îşi petrecuse ziua întreagă îmbufnat din cauza lipsei de surprize din casa aceea şi acum, când se petrecea ceea ce-şi dorise atât de mult, era paralizat de parcă ar fi fost de fier şi s-ar fi congelat ca o îngheţată umană. Şi-a îndoit degetele de la picioare ca să vadă dacă-l mai ascultau şi se hotărî că trebuia să adopte o atitudine de copil de unsprezece ani, aşa că se înarmă cu curaj şi o întrebă pe mască:

- Tu… tu… tu eşti cel care ai vorbit?

- Da, zise masca.

- C… c… cum te cheamă?

- Romualdo.

- De… de când trăieşti acolo?

- Oho…! De cincizeci de ani.

- Asta înseamnă mu… mult timp.

- Da, aşa şi este.

- Şi cine te-a adus? Eu am venit cu părinţii, zise Juan din precauţie pentru ca masca să ştie că nu era singur.

- Sora străbunicii tale, iubita mea Rotulia, zise masca suspinând.

- Mătuşa Rotulia era logodnica unei măşti?

- Ha, ha, ha, nu tocmai al unei măşti, ci al persoanei care i-a dăruit masca asta.

- Şi, dacă nu sunt indiscret… De ce nu te-ai căsătorit cu ea?

- Pentru că am murit din cauza unui cutremur într-o expediţie, eram arheolog şi… nu mă laud… dar dintre cei buni.

- Ah, acum înţeleg! De aceea mătuşa Rotulia nu a vrut niciodată să se mărite.

- Aşa este, eu trebuia să călătoresc mult şi ea, sărăcuţa, mi-a fost credincioasă până la moarte. Dar acum suntem împreună şi fericiţi.

- Ea este cu tine?

- Da, deşi încă nu poate să vorbească cu tine. În lumea asta trebuie să înveţi să vorbeşti din nou. Vrei să o vezi?

- Păi… nu… nu sunt foarte sigur… Ştii ceva? Îmi este foarte somn.

Masca râse şi începu să fluiere o melodie pe care Juan nu o mai auzise vreodată. Era o melodie suavă şi ritmată, ceva asemănător cu un vals. La câteva secunde după ce începu melodia, rochia începu să se mişte ca şi cum cineva ar fi fost în ea mişcând din umeri până ce se desprinse de pe umeraş. Odată eliberată alunecă prin întreaga cameră în ritmul muzicii, de parcă ar fi dansat. Lui Juan nu-i venea să-şi creadă ochilor.

- De necrezut! Măi să fie, e mătuşa Rotulia?

- Da, răspunse masca.

Deodată, pălăria se hotărî să facă o pauză din odihna sa şi se despărţi de perete ca să însoţească rochia în dansul ei acoperind un cap pe care Juan nu putea să-l vadă. Panglicile galbene care atârnau pe lângă boruri pluteau ca nişte frunze în bătaia vântului. Lipsea doar trupul unei persoane, înăuntru.

Apoi după ce-şi încheiară amândoi dansul, rochia, cu multă eleganţă, se întoarse la cuier şi scuturând iarăşi din umeri, se atârnă pe umeraş. Pălăria făcu două ocoluri în aer ca paletele unei mori, trecu lângă mască atingându-i în treacăt nasul acvilin cu panglicile sale galbene, masca strănută zgomotos şi pălăria se întoarse la locul său, lângă mască.

De cealaltă parte a uşii Juan auzi vocea mamei lui.

- Juan, eşti bine?

- Da, mamă, sunt bine.

- Mi s-a părut că te-am auzit strănutând.

- Da, cred că am răcit puţin, cu atâta apă.

O auzi pe mama zicându-i tatălui lui.

- Mâine aduci tu apa în casă. Cred că Juan a răcit.

Tatăl său răspunse adormit.

- Da, nevastă, acum lasă-mă să dorm.

Juan, încântat, îi mulţumi măştii că l-a scăpat de treaba asta.

- Nu ai pentru ce, a fost plăcerea mea, îi răspunse masca surâzând.

- Ce este de partea cealaltă a uşii acesteia? întrebă Juan arătând spre uşa din faţă.

- Află tu singur.

Juan se ridică din pat, fiindcă îi pierise teama. Prins de uşă era un afiş pe care scria: „Cine vrea să intre pe uşa asta, trebuie mai înainte să-şi scoată pantofii”. Juan era desculţ aşa că apucă cu siguranţă clanţa aurită şi deschise încet uşa. Înăuntru nu era nimic altceva decât o cutie de lemn sculptat, într-un colţ. A făcut un pas şi picioarele i-au părut că plutesc pentru o clipă, de parcă ar fi călcat pe… pene! Pardoseala camerei era acoperită cu un covor enorm făcut din pene albe şi gălbui, moi şi mângâietoare ca petalele unei flori.

De unde să fi scos atâtea pene? se întrebă şi merse înspre colţul unde era cutiuţa. Fără să rostească o vorbă se întrebă dacă avea voie să o deschidă şi masca îi răspunse din cealaltă încăpere:

- Rotulia zice că poţi să o deschizi.

Juan se aşeză pe acel covor moale şi luă cu grijă cutiuţa în mâini. O deschise; un parfum de levănţică inundă încăperea. Înăuntru erau câteva plicuri. Erau scrisorile de dragoste ale lui Romualdo şi ale Rotuliei. Deschise una care spunea:

Preaiubită Rotulia: Îţi scriu scrisoarea asta şi amintirea ta îmi mângâie mâna tot aşa cum vântul mângâie cu tandreţe frunzele copacilor din pădure. Draga mea Rotulia, aş putea să jur că eşti aici, cu mine, de fiecare dată când mă gândesc la tine. Atât de mare este forţa iubirii noastre.

Îmi închipui că trebuie să fii la fel de nerăbdătoare să mă vezi, la fel cum sunt eu, să te văd pe tine. Nu-ţi pierde speranţa, iubita mea, în curând se va sfârşi expediţia aceasta care, după cum bine ştii, este unica piedică pentru ca tu şi cum mine să fim împreună pentru totdeauna. Când mă întorc, ne vom pregăti nunta".

Ai găsit un loc unde să pui masca pe care ţi-am adus-o din ultima mea călătorie? Ai mai avansat cu împletitul covorului acela de pene unde ne vom petrece amiezi minunate…? Nici nu ştii cât de mult îmi doresc să te am lângă mine. Te iubeşte veşnic, Romualdo”

Când Juan citi acest ultim rând simţi că făcea ceva incorect stând în acel loc pe care mătuşa Rotulia îl construise cu atâta iubire şi răbdare pentru adoratul ei Romualdo şi pentru ea, însă masca, ca şi cum i-ar fi citit gândurile, îi zise din nou:

- Fii liniştit, Juan, totul e în regulă.

Juan puse la loc scrisoarea în cutiuţa de lemn, o închise şi o aşeză la locul ei. Ieşi de acolo cu multă delicateţe, închise uşa şi suspină adânc.

- Şi eu care m-am gândit că locul acesta nu are nimic deosebit.

- Sigur că are, zise masca, toate locurile sunt deosebite pentru că au o poveste, aceea a oamenilor care locuiesc acolo.

- Şi acum, ce alte surprize mai ai?

- O să le descoperi puţin câte puţin, nu e nici o grabă.

- Ai dreptate, în plus este deja târziu, sunt foarte obosit.

Juan se îndreptă înspre pat. Trecând prin dreptul ferestrei, auzi un murmur din grădină şi privi într-acolo. Arbuştii, care distingeau din întunericul nopţii, se vedeau frumoşi în lumina lunii. La fântână, o siluetă gri se mişca, era bucălatul care discuta însufleţit cu peştele:

- E un copil bun.

- Spui asta pentru că ţie nu ţi-a pus o cârpă murdară pe faţă.

- Nu mai fii aşa de delicat. Tu bei din „izvoraşul” meu şi nu suporţi un pic de murdărie, se distra şi el.

- Orice ai spune tu, este totuşi un obraznic. Mâine, dacă îmi mai pune cârpa aia scârboasă pe faţă, o să-l stropesc cu o înghiţitură de apă.

- Nu cumva eşti gelos? Nu mai fi morocănos şi taci din gură că musafirii dorm.

După ce vorbise cu masca şi văzuse rochia dansând singură prin cameră, pe Juan nu-l mai surprinse scena asta. Surâse şi se băgă în pat căscând, se acoperi şi îi zise din nou: noapte bună.

- Noapte bună, îi răspunse masca. Juan sforăi până în zori.

A doua zi, Juan se îmbrăcă şi mama sa îl chemă să mănânce. Pregătise ochiuri şi pâine prăjită.

- Hm, ce bun, zise Juan mângâindu-se pe burtă.

- Te văd foarte mulţumit. Nu ai mai strănutat?

- Nu, mamă, a fost o alarmă falsă.

- Oricum, azi nu vreau să te atingi de apă. Ne-am înţeles?

- Da, mamă, cum zici tu, răspunse Juan muşcând dintr-o felie de pâine prăjită.

- Cum ai dormit? Îl întrebă mama.

- Bine.

- Mi s-a părut că te-am auzit cum ai stat treaz până târziu.

- Am stat şi m-am rugat, dar după ce am strănutat am adormit buştean, răspunse Juan.

Veni şi tatăl şi se amestecă în discuţie.

- Bună ziua, familie. Am avut un vis ciudat azi noapte.

- Da? Ce-ai visat? zise mama.

- Am visat că o mască pre-hispanică mă sfătuia să nu vând casa. Nu credeţi că am putea să o păstrăm şi să venim la sfârşit de săptămână? În realitate nu e chiar atât de departe de oraş. Sunt doar trei ceasuri.

- Da tată! Nu o vinde, zise Juan, gândindu-se la câte mai avea încă de descoperit şi fiindu-i deja dor de noii săi prieteni.

- Şi cine o să facă curăţenie? Aţi văzut deja că nu e deloc uşor să faci curat în casa asta. Este foarte mare!... zise mama lui Juan privind împrejur.

- Te voi ajuta eu, mamă, replică Juan, vom face tot posibilul să o păstrăm curată, şi în plus, când o să am un frăţior, ne va ajuta şi el.

Părinţii lui râseră şi se hotărâră împreună că pentru moment nu vor vinde. Era o casă mult prea frumoasă pentru ca să o înstrăineze deja, fără să se fi bucurat îndeajuns de ea.

În timpul zilei, au curăţat etajul. Bineînţeles că Juan se rugă să fie lăsat să cureţe camera unde dormise fără să le spună părinţilor săi, pentru moment, secretul. El urma să aibă în grijă locul acela şi nu va permite să intre nimeni, dacă nu doreau asta Romualdo şi mătuşa Rotulia.

Se istovi ştergând praful de pe lucruri. Ultimul lucru pe care-l curăţă a fost tabloul. Deşi, atunci când termină să-l cureţe, avu o îndoială: erau ieri în el cai, pini şi un lac lângă o căsuţă în pădure? Oricum, nu avea mare importanţă.

Îi ceru mamei sale pastă de curăţit lemnul şi lustrui şifonierul cât putu de bine. Când termină, încercă să deschidă un cufăr, dar acesta se împotrivi. Masca îi zise:

- Ai răbdare cu el, Juan, este cam timid.

Au terminat lucrul la cinci după amiază. Casa era strălucitoare cu aerul acela vechi şi luminos care o făcea atât de specială. Are dreptate masca, se gândi Juan, toate locurile sunt deosebite. Data viitoare, când vin aici, îl aduc cu mine pe Mario şi vom explora împreună împrejurimile.

Au făcut cu toţii din nou valizele şi Juan, puţin trist, îşi luă la revedere de la prietenii şi de la noua sa cameră.

- Pe curând, prieteni, mă voi întoarce în curând.

- Pe curând, zise masca, te aşteptăm.

Panglicile pălăriei au zburat pentru o clipă, iar mâneca dreaptă a rochiei îi zise adio răspândind acel parfum de levănţică pe care Juan îl ştia deja.

Afară era totul gata de plecare. Deodată, o ţâşnitură de apă îl udă pe tatăl său  pe spate în timp ce el spăla parbrizul.

- Ce-a fost asta? zise privind neîncrezător în toate părţile, pentru că Juan şi cu mama sa erau deja în maşină.

- Nu ştiu, tată, poate vrea să plouă, spuse Juan surâzând şi privindu-l pe bucălat, care-i făcea cu ochiul.

Pe marginea fântânii, peştele bolborosea cu o înghiţitură de apă.

 

          Prezentare şi traducere de

          Elena Liliana Popescu şi Vlad Copil

 


Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.