top
   
 
 
Acasă
Domenii
Galerie Foto
Catalog Reviste
Colegiul de redacţie
Editura
Blog
Legături
Cautare avansată
Contact
__________________________

Acasă arrow Domenii arrow Cronica literară arrow Fleurs de rocaille, de Delia Pop, nr.2(93), februarie 2011
Fleurs de rocaille, de Delia Pop, nr.2(93), februarie 2011 Print
Feb 24, 2011 at 07:00 PM

Delia POP

 

FLEURS DE ROCAILLE

 

Aflat la un lectorat în Viena, universitarul George Achim trimite Editurii Brumar din Timişoara un plic cu poeme având „un netto weight de 187 de grame”, adică, pragmatic, o creangă de frasin care putea fi salvată. Drept urmare, gândeşte expeditorul, „poate că Robert Şerban ar face mai bine să uite – desigur, nepedepsit de istoria literară – plicul acesta nedeschis în sertar”   (374 de greieri pe-o creangă de frasin, în iarbă).

Editorul nu l-a uitat. Cum va privi acest fapt istoria literară, vom vedea.

Ştim, deocamdată, că primul volum de versuri, intitulat Dinspre ieri spre nicăieri (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994), a fost întâmpinat favorabil de critică. Mai ştim/observăm, degustând Dulceţuri(le) din fructe târzii de pădure (2010), că reţetele fostului echinoxist combină ingredientele – mai vechi ori mai noi, cuminţi sau îndărătnice, împrumutate din viaţă şi din bibliotecă – după o ecuaţie proprie, contaminată pe alocuri (acceptăm, fără îndoială) de poveţele bătrânei Lucreţia: „Aluatul îl frămânţi după caz până-asudă şi-apoi îl aşezi liniştit / să grăiască în tihnă cu sfinţii…” (Naşa plăcintelor).

Aflăm, din cele 27 de piese ale primei părţi, că (spune titlul) Minunile vin înainte de înserare, pentru ca ciclul Marmaţia (cu 24 de texte) să realizeze o incursiune elegiacă, mustind de învăţăminte în „provincia imperială din inima autorului. Poemele dintâi evocă/invocă întâmplări experimentate „la marginea zilei”, când clipele, ce par a risipi fiinţa în însuşi actul trăirii lor, sunt culese şi-apoi cusute cu delicateţe în urzeala unui alt timp, suspendat. Graţie versului, o licărire banală, pasageră capătă sens, devine unică şi catalizatoare: „întâmplarea-i adesea vecina umilă din vestibulul somptuos al minunii (La capătul întunericului, zăpada…). Intensificate şi eternizate prin poezie, clipele toate se leagă – ceremonios – într-o realitate distinctă, una textuală, care propune cititorului un spaţiu generos de visare („ar fi ademenitor – de fapt e-un răsfăţ personal - să ştii că ea vine de undeva din vreo insulă- Fado), având menirea de a-l îmbogăţi şi de a-l dezlega totodată de hotarele dinainte.

Realul (ceea ce este/a fost) cochetează cu poeticul (ceea ce ar putea fi), refuzând semnificaţiile prestabilite şi respingând lectura leneşă, sterilă („chipul acela zărit nu mai mult de o clipă rămâne doar un crochiu / incitant desăvârşit febril de imaginaţia ta- Fado). Între graniţe autorul aşază – mai serios, mai în joacă – fâşii de trecere, presărate cu reguli sau convenţii la vedere, chiar negociabile: „hai să-i spunem în continuare generic bărbatul” (Fleurs de rocaille); „poţi să-ţi închipui chiar sufletul locului”, „ne vom dispensa cu uşurinţă de dânsa” (O zburătoare ciudată va lăsa-n cuib un ou înstelat); „vom conveni că eşti obligat de-o implacabilă forţă”, „să-i atribuim un halou violet” (Hungarische Nacht).

Avem de-a face cu o ofertă lirică ce primeneşte memoria culturală şi cea afectivă ale partenerului cititor, răscolindu-i simţurile precum mirosul delicat, nedefinit, proaspăt al florilor de stâncă. Este o erotică a artei (în sensul propus de Susan Sontag) ce implică recâştigarea sensibilităţii, a emoţiei, presupune topirea, abandonarea totală în realitatea cărţii (ne mai gândim, desigur, la fratele puţin mai în vârstă al dulceţii, magiunul, care – în româna din secolul al XVIII-lea – denumea un preparat farmaceutic din mac şi lemn de aloe, folosit pentru virtuţile sale afrodisiace…).

Aici, pe tărâmul imaginar al lui George Achim, vorbesc nu numai cuvintele, ci şi culorile, gusturile, miresmele, obiectele – adaosuri poetice rafinate, care fac să se întâlnească, într-o „inenarabilă clipă de graţie”, ceea ce arde/piere (parcă) fără rest şi ceea ce durează („Căci sigur e doar aparent neînsemnatul detaliu” - Minunile vin înainte de înserare). Surâsul, de pildă, este ”puţin amărui”, aburul e „cald aromat” (O aripă de înger pe zăpadă), trecerea iubitei e asociată cu „mirosul de castană coaptă” (Dulceţuri din fructe târzii de pădure) şi cu gustul „acrişor răcoros ca de mentă” (O femeie frumoasă cu ochi verzi obosiţi) ori lasă o „umbră de inefabile miresme”, care „mângâie senzual epiderma” (Winter Report). Sfârşitul de vară e „persistent amărui ca taninul din frunze de nuc” (Fleurs de rocaille), iar „sunetele au un / răsuflu firesc şi înfiorat de savană o melopee domoală, intens senzuală, murmurată uşor hârşâit / de parcă vântul s-ar fi înteţit tocmai acum, fără veste printre trestiile uscate de bambus” (Fado).

Totul, aşadar, cuvântează, emite mesaje, îmbrăţişează eul liric, oferindu-i adăpost şi hrană aleasă. Peste tot sunt semne ce aşteaptă să fie adulmecate/descifrate („totul are un sens, / deocamdată obscur” – La capătul întunericului, zăpada…) şi din care se poate învăţa adesea mai mult decât din cetitul cărţilor.

Poetul, aflat într-un anume anotimp al vieţii („nel mezzo del camin”), începe să-şi drămuiască mai exigent risipirea, „pofta cu greu reprimată de a ronţăi îndelung şi absent din pieliţa gri pufos iritantă a zilei” [Un angrenaj preţios, un (poate vetust) vehicul de lux], neabandonând însă realul, ci selectând cu mai multă zgârcenie (înţelepciune?) ceea ce merită fără putinţă de tăgadă trăit: „e vremea îţi spui să te lepezi de pielea zgrunţuroasă a unei vârste confuze, / de crusta închis sângerie năclăită cu spaime şi vagi tresăriri a rutinei”; „de bună seamă a sosit ceasul îndelung amânatei şi mult dureroasei jupuiri personale / a ecorşeului fără anestezie săvârşit metodic pe suflet” (La capătul întunericului, zăpada…).

Noua vârstă a omului configurează (sau, putem să ne imaginăm, scoate din ascundere) o identitate distinctă, a cărei devenire se cuvine a fi însoţită de prefaceri în câmpul literaturii. Pentru ca eul liric, în variile sale ipostaze, să se cunoască pe sine, să se ia cu adevărat în stăpânire, trebuie să se elibereze (nu e de acum niciun dubiu) de un anumit fel de a scrie, „deci e imperioasă nevoie de o figură de text cu adevărat îndrăzneaţă, / ceva emoţionant şi frapant totodată” (O zburătoare ciudată va lăsa-n cuib un ou înstelat). E necesară o altă religie a artei, căci – pe urmele lui Richard Rorty – „orice descriere literală a individualităţii cuiva, adică orice utilizare în acest scop a unui joc de limbaj moştenit, va eşua cu necesitate. […] Aşadar, singurul mod de a urmări până la sursă cauzele pentru care eşti ceea ce eşti ar fi să formulezi o relatare despre cauzele ce te determină, într-un nou limbaj” (în Contingenţă, ironie şi solidaritate).

Inovarea stilistică îşi are însă vulnerabilităţile ei, fiindcă terenul pe care creşte e consolidat/pietruit de generaţii. Florile abia semănate vor păstra, de aceea, în semn de recunoaştere/adeziune, urme din parfumul şi tăria stâncii. Tonul devine astfel „magistral şi ritos”, versul e amplu, neologismul convieţuieşte paşnic cu faptele mai vechi de limbă („colbul celest”, „hipnotice păşuni vesperale”, „irezistibil sălbatecă”, „incandescenţa bărbătească a privirii” etc.), iar hainelor de fiecare zi li se atribuie o putere expresivă generatoare de multiple semnificaţii: „sintaxa aiuritoare a realului”, „vară nebună, brusc căpiată ori inexorabil ieşită din minţi”, „preţ de-o răsuflare”, „odăile îmbătrânite ale mamei”, „miracolul se scurgea leneş”, „debaraua de sentimente uzate” ş.a. George Achim introduce, elaborat-jucăuş, expresii şi cuvinte din alte limbi („besame mucho”, „mon amour”, „villa rustica”, „indian summer”, „codex aureus”), propune chei de lectură pe un anumit fond muzical (Césaria Evora, Astor Piazzola), construieşte „definiţii” (realul – „joc de curburi şi de muchii”; luciditatea – „o inconfortabilă stare greţoasă”, „o amară umoare verzuie”; iluzia – „răsfăţ personal”; iubita – după caz: „liană”, „pinguin alb”, „tigresă”, „mac roşu”, „fum aromat”, „melancolie sonoră”, „animal hăituit”).

Revenind la conţinutul ideatic al ciclului, minunile dinaintea înserării constituie (mărturiseşte însuşi autorul) „proiecţii ale unor ipostaze erotice, de confesiune, de meditaţie existenţială”. „Partea mea de paradis”. Un timp şi un spaţiu ale iubirii, scrise „pe un colţ de pleoapă”, caligrafiate „uşor preţios şi baroc – cu cerneluri de preţ”, gravate „prin intarsii adânci ce cu greu pot fi şterse” (Fleurs de rocaille)…

În secţiunea următoare, intitulată Marmaţia, sunt înfăţişate, cu tulburătoare duioşie, câteva tipuri umane care şi-au pus pecetea, într-un fel sau altul, asupra destinului auctorial. Textele sunt construite, de regulă, sub formă de monolog sau de dialog, au „personaje” şi, pe alocuri, dezvoltă un fir epic. Deşi independente, respectivele insule de discurs inaugurează o lume posibilă, coerentă estetic şi durabilă graţie cuvântului; încropesc o mitologie personală, terapeutică, securizantă, evocând moduri pilduitoare de întâmpinare a destinului, a celuilalt.

Din întâlnirile cu „eroii”, reale sau imaginare, Gheorghiţă – fiul/nepotul, cu toată experienţa livrescă („mă făloşesc cu tine că ai fost studios” – Ioan), are de învăţat („mai ai mult până când ai să poţi pătrunde prin lucruri” – Achim Ana, născută Lazăr). Fiecare membru al tribului vine din urmă, adică dintr-un timp care mai avea răbdare şi dintr-o lume aşezată, închegată („la mine toate au fost clare, fără ocoliş şi s-au potrivit simplu”; „Şi nimic n-a fost rău, că toate s-au întâmplat cum trebuia să se întâmple” – Niculae), cu Adevărul, Misterul şi Povestea lui. Vine cu un anumit profil spiritual şi comportamental, dar mai ales cu un cod specific, gravat în formule/sentinţe ce reverberează, peste ani, în mintea adultului şi care vor fi purtate, în scriitură, „până la capătul lumii şi al vremii” (Onisim Paşca): „lauda să te afle smerit şi cu ochii-n pământ, să-ntâmpini şi triumful şi dezastrul, / tratând pe aceşti doi impostori la fel”, „e bine să ai obişnuinţa şi înfiorarea îndoielii” (Achim Ana, născută Lazăr); „Ţine tu minte că viaţa-i plămădită din soare şi umbră, precum cuibul de vrabie din puf şi din lut, / una fără de alta e peste putinţă, dar tu poţi să alegi pe care s-o primeşti în inima ta mai întâi” (Ilie); „să ştii, dragul meu, că ce-aduce valea, pe vale se duce, când nu-i lucru muncit cum se cade” (Ieronim Ursa); timpul e o pasăre „care ciripeşte voioasă-n arină, / dă de două trei ori fericită din aripi, la soare, şi gata… cine-şi mai aminteşte de dânsa?” (Baba Ilca).

Trecutul capătă astfel viaţă, dezvăluind adesea mai mult decât prezentul şi văduvind existenţa actuală de greutate, de sens. Rememorându-l, savurându-i nostalgic dulceaţa şi lăsând-o să i se scurgă prin vene, eul liric (suprapus aici în bună măsură – ne place să credem – peste cel biografic) îşi lămureşte identitatea. Mai mult, are şansa de a hotărî - în deplină libertate, cu puterile sale – dacă trecutul (Marmaţia lui) va să trăiască ori să piară. Alegerea e evidentă: îl păstrează în realitatea cărţii. „Până la capătul lumii şi al vremii”…

Remarcăm firescul şi familiaritatea registrelor lingvistice exploatate de „personaje” („le-am zis vreo două de dulce”; „no, până aicea!;uitai să îţi spui”; „vezi că nu crezi?”; „le sfârâie a măritiş şi le frige-n călcâie”; „înfocată ca piatra lăsată-n dogoare pe prundul uscat”; „nevastă drăcoasă, subţirică şi gureşă ca vrabia-n colb”); desigur, autorul mai strecoară în replicile eroilor câte-un neologism ori câte-o întorsătură livrescă, sporind astfel încărcătura expresivă a textelor („o să prospiţiezi în viaţă”; „Lasă copilăriile astea, bune de V. I. Propp şi morfologia poveştilor”; chiar „sex-appeal”!). Însă cele mai izbutite „podoabe” rămân regionalismele ardeleneşti: „un nime-n drum”, „la minte cam fuicaş”, „musai”, „praşcăi”, „bărnăcuţ”, „gordună”, „pere oarzene”, „hăndrălăi”, „găzdăşag”, „a sta narnă”, „a fi de ciuf şi batjocură”, „a o ţine langa”, „a duhăni” şi, alături de multe altele, neapărat, inventarul demn de invidiat al reţetelor pe care „ştia să le-adune cu iuţeală-n covată” naşa Lucreţia. Din păcate, spaţiul nu ne permite reproducerea lor, însă avertizăm cititorul că, fără îndoială, secvenţa merită efortul…

Întreaga carte, de altfel, îi vine-n întâmpinare cu dulceţuri alese, ce se cuvin a fi degustate în taină, „la marginea zilei”… Sunt poezii care constituie mărci ale unei anume provincii spirituale, ce se delimitează cu eleganţă în geografia noastră literară şi configurează o voce lirică aparte, sensibilă, rafinată.

Credem, prin urmare, că editorul de la „Brumar” va fi iertat. De astă dată…

1 febr 2019.jpg

Acasă | Domenii | Galerie Foto | Catalog Reviste | Colegiul de redacţie | Editura | Blog | Legături | Cautare avansată | Contact |

All Rights Reserved 2010 © Designed by: MultiNet.Ro
This site uses Free Software released under the GNU/GPL License.